Născut într-o perioadă care a propulsat România în contextul agitat al Europei moderne, cu toate consecințele pozitive și negative ale unei epoci definite prin contradicții și extremisme ideologice, Ion Bitzan provine dintr-o familie de agricultori din Dobrogea, una dintre regiunile subdezvoltate ale țării în acel timp. Motivat și ambițios, tînărul artist a parcurs rapid treptele unei educații menite să îl extragă din context, și care a fost doar prima etapă a unei cariere naționale și internaționale unice în ambianța politică și socială a epocii. Ca și alți colegi de origine socială modestă, Ion Bitzan s-a înscris foarte devreme în Partidul Comunist, numit la acea dată Partidul Muncitoresc, imediat după ce această formațiune a preluat puterea politică în România.
Educația academică și debutul artistic ale lui Ion Bitzan s-au desfășurat în contextul de maximă presiune ideologică caracteristică ultimei faze a stalinismului și a manifestării sale estetice – realismul socialist. Cu toate acestea, artistul a știut să se orienteze foarte devreme către modele din istoria artei moderne românești interbelice (Ion Andreescu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser etc.) și, de asemenea, prin rețele de informație practic clandestine, să ia contact cu marea istorie a modernismului internațional. Talentul său eclectic, adaptabil, curiozitatea neobosită față de evoluțiile cele mai recente ale profesiunii – caracteristici care au definit întreaga sa activitate – sînt evidente deja în lucrările de tinerețe.
Ion Bitzan aparține unei generații de mari talente care au comunicat îndeaproape și au expus împreună, profitînd din plin de scurta perioadă de dezgheț ideologic manifest în cultura din România (aproximativ între 1962‑1974), contribuind astfel la dezvoltarea unui corpus de lucrări ce pot fi asimilate, în linii mari, conceptualismului și minimalismului internațional. Cariera lui a fost distinsă prin participări la cele mai importante bienale ale vremii, lucrările sale aflîndu-se în colecțiile unor instituții prestigioase precum Museum of Modern Art New York, Kunsthalle Hamburg, Stedelijk Museum Amsterdam. În contrast cu alți colegi, care fie au emigrat, fie s-au izolat de contextul politic tot mai agresiv, Ion Bitzan a adoptat o strategie opusă – originală și în același timp riscantă. În paralel cu cercetarea artistică asupra istoriei internaționale a artei experimentale, care a rezultat într-o cantitate impresionantă de lucrări, Bitzan a produs imagini de comandă oficială, dedicate regimului comunist și liderului acestuia, Nicolae Ceaușescu. Expoziția retrospectivă deschisă recent la Muzeul Național de Artă Contemporană* își propune să analizeze, prin opera lui Ion Bitzan, o perioadă plină de umbre și nuanțe, în care inovația artistică și arta cu caracter politic coexistau într-o relație complexă.
Pasionat de inovație artistică, fascinat de experimentarea unor tehnologii și procedee noi, Ion Bitzan a dezvoltat în opera sa autonomă un fel de istorie vie a artei contemporane din intervalul deceniilor șapte-zece ale secolului trecut. De la minimalism la informal, de la geometrismul abstract la letrism, de la conceptualism la funcționalism, de la figurativ la gestualism, de la desen la obiect, de la pictură la instalație, de la artele decorative la cartea de artist, Ion Bitzan a lăsat în urmă o operă impresionantă. Perspectiva istorică ne îngăduie să o analizăm acum în ansamblul ei, putînd pune în context atît imaginile realizate conform unei logici independente a atelierului, cît și pe cele rezultînd din comenzi oficiale. Concluziile care se trag sînt mai multe, dar cea care se impune în mod surprinzător privește nivelul lucrărilor de propagandă, în multe cazuri de o calitate cel puțin egală cu opera autonomă, prezentînd o investiție de inovație și o bravură în abordarea temelor care depășesc convențiile genului.
Observator atent al artei pop, Bitzan a folosit în mod abil lecțiile unor Warhol sau Rauschenberg, pentru a construi un discurs adaptat nevoilor propagandei de partid. Avînd în vedere versatilitatea remarcabilă a facturii sale de lucru, dublată de un gust pentru culoare și compoziție infailibile, putem avansa ipoteza că alegerea citatului Pop Art în lucrările cu tematică politică este calculată. „Urîțenia“ și kitschul, devenite acceptabile (și) datorită extraordinarei diseminări a acestui curent, au fost folosite în mod subversiv de artist în lucrări menite a omagia puterea politică absolută. Admirația „pe dos“ era de fapt un exercițiu de fandare. Spre deosebire de artiștii oficiali tipici, Ion Bitzan nu făcea efortul să exceleze, ci dimpotrivă, părea să provoace eșecul. Studiul atent al istoriei artei îi arătase că artiștii cei mai talentați au ratat în atingere cu dictatura. Drept care Bitzan a ales să rateze cu bună știință. Paradoxul acestei decizii, imposibil de prevăzut în momentul respectiv, este că imaginile concepute astfel ca eșecuri ironice au căpătat, de-a lungul timpului, o forță de sugestie superioară multora dintre cele concepute ca exerciții de libertate creatoare, în recluziunea confortabilă a atelierului.
Astfel, lucrări care ne apar acum vădit caricaturale au fost vîndute Statului ca piese adulatorii, printr-un proces de comandă-execuție greu de înțeles în complexitatea și ambiguitățile sale. Putem doar presupune că un fel de nebunie, ca a practicanților sporturilor extreme, îl făcea pe Bitzan să împingă limitele de expresie ale picturilor sale oficiale, încurajat probabil și de contextul de incultură crasă și primitivism ale clasei politice, context ce îi permitea să negocieze cu abilitate asupra sensului real al imaginilor. Nu trebuie uitat că Ion Bitzan făcea acest exercițiu de pe o dublă poziție: el era privit deopotrivă ca un executant rapid, talentat și binevoitor de comenzi oficiale, dar și ca un artist de un talent incontestabil, de un gust fără greș și de o mare modestie, totul în contextul unei hărnicii fără egal, calități care îl situau într-o poziție de reputație practic intangibilă printre colegi.
Trei lucruri, sînt de pus în legătură aici. Pe de o parte, abordarea sintetică a imaginii ca limbaj autonom – pe deasupra ideologiilor, narațiunilor și moralei. Desenele din seria Generatoarelor de imagini sînt, în acest sens, nu doar un semnal de recunoaștere adresat minimalismului și conceptualismului internațional – ci și un compendiu de soluții compoziționale care pune dreptunghiul pînzei de pictură într-o înșiruire neierarhică de formule menite să epuizeze posibilitățile de ocupare a suprafeței. Pe de altă parte, seria tubulaturilor și a formelor inseparabile, geometrii flexibile, suprafețe moi, trasee transformative care se autoreproduc într-o infinitate de variante al căror suport de continuitate e o glorificare a derizoriului, un umor al jocului pur, fără sens, scop sau direcție, un ciclu care se poate perpetua la infinit, într-o mișcare narcisistă, preocupată doar de sine. Și, preluînd
lecțiile acestea, pictura omagială, delimitată istoric și totuși rezistentă în timp tocmai datorită acestei predominanțe suverane a formulei, a semnului. Și desigur, datorită unui cinism rezultînd tocmai din logica imaginii, respingînd iritată contextul care o generează.
Bitzan nu îl pictează pe Ceaușescu, ci îl folosește ca motiv compozițional și ca suport de experiment tehnic. Faptul că artistul nu încearcă să abordeze portretul dictatorului cu mijloacele picturii realiste, ci cu cele ale decalcului după o fotografie copiată din ziar și proiectată cu epidiascopul pe pînză e deja un salt ideologic și iconic îngrijorător. Acest decalc e umplut apoi cu o materie picturală decrepită, tușa vizibilă și cromatica descompun trăsăturile dictatorului într-un țesut cadaveric, Nicolae și Elena au aerul rătăcit, tragi-comic al unor păpuși dezarticulate. Tiranicidul e prevăzut în imagine și, chiar dacă sîntem acum prizonierii unei lecturi postume, rămîne larg căscată uimirea unei întrebări generice: cum a fost posibil – dictatorul, regimul său, această imagine adulatoare, ironia ei devastatoare – totul?
Filtrul timpului ne aduce în față un Ion Bitzan al cărui spirit rămîne, finalmente, liber. Liber de fascinația provincială față de marea artă a Occidentului, eliberat de obsesia canonului avangardelor, artistul e singur cu jocurile sale de diplomație vizuală și politică: în fața noastră, el își joacă posteritatea. Și, probabil fără să știe, el cîștigă acest joc tocmai cu lucrările vîndute statului comunist. Pînă la urmă, Ion Bitzan a fost mai puțin prizonierul compromisurilor politice, pe care a știut să le transforme în contrapropagandă prin ironie și citat, cît a fost, pe rînd, prizonierul diferitelor forme de avangardă care l-au fascinat și cărora le-a adus omagiu.
Expoziția Prizonierii avangardei pornește de la aceste premise, punînd personalitatea versatilă a lui Ion Bitzan în centrul unei cercetări asupra stratificărilor stilistice, estetice și dogmatice ale perioadelor istorice succesive pe care artistul le-a traversat și pe care opera sa le-a reflectat în mod mai mult sau mai puțin direct. Publicul va lua astfel contact cu meandrele dezvoltării culturale a României în anii comunismului, avînd drept călăuză lucrările unui artist important, aflat timp de aproape o jumătate de secol în centrul frămîntărilor ce au caracterizat epoca.
_________________
* Prizonierii avangardei. O retrospectivă Ion Bitzan poate fi vizitată la MNAC pînă pe 27 mai 2018. Curator: Călin Dan; asistent curator: Sandra Demetrescu; asistenți de cercetare: Cristina Cojocaru, Magda Predescu; design expoziție: skaarchitects; design grafic: Bogdan Ceaușescu. Cu sprijinul Fundației „Ion Bitzan“.