Coregraful Rachid Ouramdane, unul dintre artiștii cei mai cunoscuți ai dansului contemporan francez și director, din 2016, la Yoann Bourgeois le CCN2 – Centre chorégraphique national de Grenoble, a prezentat de curînd în România un spectacol al său, Tordre (2014), parte a programului FranceDanse organizat de Institutul Francez. O piesă în două „personaje“ (Annie Hanauer și Lora Juodkaite), Tordre e o călătorie fascinantă în lumea interioară a două femei cu fizic atipic, care depășesc, prin forța sensibilității lor, aceste limite ale propriului corp.
Timp de mulți ani, spectacolele dvs. au avut în centru ideea de mărturie, de documentare a marginalului și a diferenței – în timp ce Tordre evită, în mare parte, tocmai această componentă „biografică“ directă. Cum intră această piesă în relație cu spectacolele dvs. anterioare? E o schimbare de direcție în ansamblu?
E adevărat, Annie (Hanauer) și Lora (Juodkaite) m-au acompaniat în celelalte piese ale mele, care aveau o dimensiune documentară, de mărturie, dar adeseori foloseam mărturiile altor persoane, aflate uneori pe scenă, alături de noi (sau nu).
În tot acest timp, m-au interesat chipurile, poveștile unor oameni cu ceva diferit față de noi și care pot împărtăși această diferență (fiindcă asta mă interesează într-un spectacol). Spunem mereu că toți sîntem diferiți, fiecare e unic, dar unii oameni își fac vizibilă diferența mai mult decît alții. După ceva timp petrecut împreună, mi-am spus că, în loc să le cer să mă însoțească la întîlnirea cu acești oameni, ele însele aduc cu ele ceva special. Și așa m-am decis să facem un spectacol. Annie și Lora aduc această diferență în propriul dans.
Cînd făceam spectacole cu subiecte dure, cum ar fi refugiații, căutam un teren de întîlnire, dar dansul nu era o legătură directă. În schimb, e fascinant să vezi cum, în cazul acestor două persoane, particularitățile lor au dezvoltat un raport special cu dansul pe care-l practică azi. Am vrut să fac un portret al acestor femei, Lora are, de altfel, un moment în care vorbește în spectacol, deci e și o formă de mărturie – cu toate că mărturia nu constă niciodată doar din cuvinte, gesturile depun mărturie, secvențele de dans de asemenea, chiar dacă nu în același mod. Cred că atunci cînd vezi cum se mișcă Lora, ceea ce creează în termeni de mișcare și cuvintele melodiei Ninei Simone (pe care-l cîntă), vezi în realitate tipuri de mărturie. E un spectacol mai „dansat“ (deși alte piese ale noastre erau și ele dansate), dar relația cu mărturia e puternic prezentă în dans. E mărturia a două artiste, prin intermediul dansului lor și al cuvintelor, care se înscrie în fibra a ceea ce mă preocupă: arta coregrafică ce depune mărturie asupra stărilor lumii.
Dar e prima dată cînd prezentați pe scenă o diferență primordial fizică.
Într-adevăr, pînă acum era vorba despre oameni aparținînd unor culturi diferite, erau problematici culturale, în jurul noțiunii de migrant, de străin. De exemplu, cînd am făcut Martori obișnuiți (Des témoins ordinaires, 2009), era vorba despre refugiați politici, victime ale torturii, care au trebuit să fugă din țările unde se aflau. Cînd am lucrat cu refugiați climatici, oameni care migrează din cauza încălzirii planetei, era din nou o diferență geografică, națională, culturală. Am lucrat cu mult timp în urmă, la Lyon, cu dansatori care veneau din țări diferite, cu o istorie complicată, cu o situație socio-politică destul de încordată, spectacolul făcea un portret al acestor dansatori, în relație cu copilăria lor, cu țările unde crescuseră și contextele lor politice. În Tordre, e vorba despre diferență, dar nu în acest sens cultural, ci pornind de la raportarea la viața cotidiană. E întotdeauna delicat, pentru că spectacolul nu asupra acestui aspect se concentrează. Ceea ce am descoperit eu sînt două artiste extraordinare, Lora și Annie, și pe urmă am aflat ce-o face pe Lora să se învîrtă încă de cînd era foarte mică, nevoia ei de a se roti. Pe Annie am întîlnit-o în compania Candoco (Candoco Dance Company), în care jumătate din trupă sînt persoane cu handicap, dar cînd mă uit la ea și după ce am început să lucrăm împreună, nu asta văd, nu o reduc la faptul că poartă o proteză în locul unei părți a brațului. Dimpotrivă, văd în ea tot ceea ce e dincolo de asta și asta e, cumva, punctul de pornire al unui spectacol ca Tordre, să nu pleci de la elementele ostentative, cele mai vizibile, ci de la restul. Poate părea contradictoriu, dar pur și simplu am plecat de la ceea ce este cel mai evident pentru a nu vorbi deloc despre asta.
Și, într-adevăr, nu dizabilitatea se vede, ci complexitatea universului interior al dansatoarelor.
Nucleul, miza acestui spectacol este de a‑i oferi spectatorului posibilitatea unei astfel de priviri. Să acceptăm să privim o persoană altfel decît prin ceea ce se vede imediat. De a relativiza aceste evidențe corporale, de a vorbi despre ceea ce există în rest și de a invita spectatorul să privească dincolo de aparențe. Annie e specială tocmai „în rest“, în ceea ce nu se vede la prima privire: în modul în care dansează, în care se mișcă. Și-a dezvoltat acest mod de a se mișca în relație cu faptul că poartă o proteză? Poate. Dar noi nu de la asta am plecat, am plecat de la puternica ei prezență scenică, de la tandrețea ei, de la felul în care transformă lucrurile din jur…
Sînteți un artist cunoscut, ale cărui spectacole sînt invitate în contexte elevate, publicul dvs. e progresist și avizat. Credeți că și în acest caz dansul face o diferență în perspectiva asupra lumii?
De ani de zile, fac spectacole de un anume gen, chiar dacă foarte diferite ca abordare. O vreme, făceam parte dintr-un cerc, să-i spunem, mai curînd confidențial, mai ușor identificabil. Însă acum participăm la evenimente de mare anvergură, cu săli mari și alt tip de public, nu doar formate mici (chiar dacă Tordre e un astfel de format). Cred că problematicile și convingerile mele sînt aceleași în toate proiectele, doar că în prezent am șansa să ajung la un public mult mai mare, mai diversificat. Dar și în cazul publicului despre care vorbiți, un public mai conștient, mai deschis, din nefericire, să vă spun sincer, uneori nu vorbim, în cazul artelor spectacolului, de un mediu în mod necesar emancipat.
Și o știu pentru că sînt foarte angajat în structuri de recunoaștere a diversității culturale, de exemplu, „Premier acte“ (un program inițiat în 2013 de Teatrul Național din Strasbourg, Fundația Rothschild, Fundația SNCF, Teatrul La Colline și Centrul Național Coregrafic din Grenoble, n. I.P.), e adevărat, adresat actorilor de teatru, nu dansatorilor, în care încercăm să punem în valoare artiști francezi de origini diferite, invizibili pe scenă, scena (de teatru) în Franța fiind una foarte „albă“, în timp ce strada e mult mai diversificată. Demografia franceză nu e cea a scenelor performative. Așa că avem obligația să facem și această critică: dacă sîntem atît de toleranți, atît de deschiși, cum se explică faptul că sîntem doar noi între noi, o anume comunitate culturală, etnică etc.? Voiam doar să nuanțez ceea ce spuneați, cred că în orice mediu există prejudecăți și în orice mediu trebuie să lucrezi pentru a aduce perspective diferite.
Despre Tordre, tot aud lume spunînd: „A, e un spectacol despre artă și handicap, despre practici incluzive“, cînd de fapt nu, e pur și simplu un portret a două tinere femei, și chiar și în acest mediu progresist, încerc să fac în așa fel încît să nu reduc aceste femei la fizicalitatea lor diferită. Dacă, după ce-ai văzut spectacolul, continui să spui asta, înseamnă că nu ai văzut acest spectacol.
În toată Europa, un val naționalist „alb“ și rasializant face ravagii, segmentează societățile, încălzește la piept porniri violente. Cum percepeți dvs. posibilitățile artei, cu precădere cele ale dansului, de a acționa contra acestui val?
În primul rînd, așa cum spuneam: propunînd lucrări care să testeze multiculturalismul și care să depună mărturie despre complexa stratificare a societăților noastre și a propriilor noastre persoane, a ansamblului identităților noastre (nimeni nu are o singură identitate, e steril să te gîndești că putem fi toți reuniți în spatele unei unice identități comune). Identitățile noastre sînt fluide, se recompun continuu, sînt extrem de stratificate în societățile în care trăim, trebuie doar să deschizi ochii și să încetezi să vrei să-ți impui propria identitate. Poate că lucrări care se angajează să vorbească despre asta, să construiască un imaginar colectiv alcătuit din toate aceste complexități și orizonturi, și nu doar un imaginar colectiv moștenit din anumite epoci. Poate că, la un moment dat, oamenii vor avea suficiente imagini, suficiente referințe, alte nume, alte tipuri de interpretare, pentru a avea măsura a cît de diverși sîntem. Poate că nu vom mai avea nevoie să ne confirmăm cît sîntem de albi și cît de atașați de nu se știe ce tradiții. Dar nu văd nici o clipă soluția politică și construcția socială posibile pornind de la acest mod limitat de gîndire. Nu văd cum poate duce la ceva, orice.
În același timp, nu vă considerați, totuși, un artist angajat.
Nu știu. E ciudat, pentru că mi se spune des că ceea ce fac e foarte politic. E vorba despre felul în care acționezi. Acum conduc o instituție națională, tot ceea ce facem pe scenă și în afara scenei, felul în care gîndim modul în care punem nu publicuri, ci grupuri de oameni în contact cu arta în regim cotidian (în școli, în spitale, în viața de zi cu zi) și în spațiile artistice, totul e o formă de angajament. Dar asta ține de o atitudine globală, chiar dacă uneori se regăsește și la scara unui spectacol.
Franța e țara cu cel mai generos sistem de susținere financiară și instituțională a dansului. Credeți că acest sprijin pe care Statul îl oferă artei coregrafice influențează în mod vizibil felul în care dansul contemporan din Franța se raportează la societate, la comunitate, la public?
Dansul e subvenționat puternic, dar cu un mare respect pentru libertatea de expresie. Uneori, în spatele subvenției există, pentru unii decidenți politici, ideea că susținerea publică reprezintă o susținere a viziunilor lor proprii. Din fericire, nu toți au această perspectivă limitată, mulți au conștiința faptului că banii publici protejează libertatea de expresie. Există 19 centre coregrafice naționale, iar ele sînt foarte diferite – dans conceptual, balet, hip-hop, dans contemporan, la Grenoble e o instituție dedicată artei gestului în sens larg – tocmai datorită acestei libertăți. Ceea ce au special e faptul că li se cere să reflecteze, să inventeze o artă care să reacționeze în primul rînd la contextul în care se găsesc, acesta e sensul descentralizării administrative. Spectacolele merg în turneu, peste tot, dar ele sînt create în primul rînd în relație cu locul și comunitatea în care se află. Asta ne permite să construim o legătură specială cu publicul. Iar atunci cînd mergem în turneu, intrăm în contact cu publicuri „construite“ de structurile care ne invită, asta ne permite alte tipuri de comunicare. Centrele coregrafice naționale sînt locuri extraordinare pentru creație, altfel n-aș fi venit la Grenoble, aș fi rămas artist independent. Ceea ce permit ele, de asemenea, este inventarea unor legături cu oamenii, cu lumea din jur. A crea nu înseamnă doar să fii original ca autor de dans, ci să construiești relații, să știi să conectezi sensibilități care nu se cunoșteau și, poate, să inventezi o legătură între societate și artă.
Interviu realizat de Iulia POPOVICI