112 trepte către Absolut

Pictorul Horea Paștina a făcut 70 de ani. În 2016. Născut pe 13 septembrie 1946, la Alba Iulia, în miezul unui Ardeal care-i va defini personalitatea. De pictor, de om în căutarea lui Dumnezeu, de dascăl între-ale Artei. Abia după 1990, cînd, pînă în 2016, a predat la Universitatea de Arte din București. Fost elev al lui Alexandru Ciucurencu. Detaliile biografice parcă nu-și au rostul cînd ai lucrările unui artist în fața ochilor. Cineva a avut o bună idee să facă o retrospectivă Paștina la Muzeul de Artă din Ploiești. Cea mai importantă după cea de la Dalles, din 2013, cînd Dan Hăulică și Oliv Mircea, alături de un numeros public, se bucurau de o excepțională expoziție. Deja trecut, fum.

În ziua vernisajului de la Muzeul de Artă de la Ploiești, undeva prin noiembrie, anul trecut, a fost o vreme cîinească. Ploaie, frig, vînt. Nu am ajuns la Ploiești, cu toate că îmi doream să fiu alături de criticul de artă și de entuziasmele prietenului Oliv Mircea, curatorul și de această dată al expoziției, de Horea Paștina și împreună cu lucrările lui mereu admirate. N-a fost chip. Am ajuns însă în pragul închiderii expoziției, într-o însorită zi de martie 2017. Datorită unei vorbe aruncate de Ionică Grigorescu – pictorul, un remarcabil artist la rîndul lui, și ginerele lui Radu Petrescu (acest detaliu poate fi un punct de reper pentru artiștii care nu sînt cunoscuți și recunoscuți de marele public, precum vedetele TV) – că expoziția lui Paștina se închide pe 15. Așa am plecat la Ploiești, luîndu-ne inima în dinți. Niciodată nu am știut de unde vine această expresie. Și acolo am aflat că expoziția poate fi vizitată pînă pe 15 mai.

Am ajuns la Muzeul de Artă din Ploiești, precum Geo Bogza la Mizil cu multe decenii în urmă. Acolo unde, pe scările de la intrare, zîmbeau prietenos nu doar cerul și clădirea bine proporționată a muzeului din alt ev, ci și cele două doamne supraveghetoare – ei, da, cu mulți dinți lipsă, nobody is perfect, ce să facem! –, precum și cele 112 lucrări expuse. Într-un labirint de camere mari și mici, răsfirate savant la parterul și etajul unu al muzeului. Practic ocupînd întregul spațiu, mai puțin prima sală de la intrare, de unde ne priveau, cuminți, peste timp, cîteva lucrări de tinerețe ale lui Nicolae Grigorescu și un peisaj de Ştefan Luchian.

Ce am remarcat la o primă și iute ochire? Lucrările lui Horea Paștina acopereau, practic, toate etapele unei creații de lungi căutări și interogații, chiar dacă cele din ultimele decenii erau în majoritate. Nu facem un bilanț – există un mic catalog/album al expoziției, cu destule reproduceri –, ci avansăm doar cîteva simple observații. Constatări. Portretul mamei, din 1985, era cumva o replică la fel de emoționantă ca Artistul și mama sa al lui Arsile Gorky de la New York, așa cum portretul părintelui Dumitru Stăniloae, din 2013, un reper uman și un apropiat al lui Horea Paștina, emana seninătatea marelui teolog român. Griuri și tonuri cenușii, construcții severe ale unor oameni, în mod cert iubiți. Era începutul unei vieți de pictor. Un început de drum. Dar nu omul va fi în centrul picturii lui Paștina. Ci căutarea lui Dumnezeu, absent-prezent, în varii forme. Așa am pășit pe urmele lui, pe traseul oferit de Horea Paștina la Ploiești.

Am fost două ore în paradis, fără să știu cum e pe acolo. Două ore fără sîcîiala tradițională a supraveghetoarelor, fără comentarii și voci stridente care-ți taie orice chef de meditații rupte de contingent. Am fost scutiți de bombănelile care ne urmăresc mereu. Și două ore am hălăduit prin camere mari și mici, cu soarele strecurîndu-se printre obloane, parcurgînd culoare de trecere, pline‑ochi de lucrări într-o ordine nu întîmplătoare. Nimic nu e întîmplător în pictura lui Paștina. Am întîrziat, așezat boierește, pe un scaun, în generosul hol de la etajul întîi, și am admirat cîteva lucrări de mai mari dimensiuni. Grădini, peisaje, culori care se estompează în timp. Lucrări de diferite dimensiuni, în funcție de opțiunile artistului de a face decupaje dintr-o realitate existentă într-un imaginar accesibil. La îndemîna oricui. Nimic în exces, nimic în plus, nici un preaplin. Armonia de culori din anii ’90 ai secolului trecut se estompează într-un registru mai sărac, dacă e să facem comparații, dar mult mai sever conceput. O nouă ordine a lumii e mereu prezentă. Că e vorba despre un măr, despre un trandafir, despre niște stînjenei, despre un amurg la Tescani, despre văluritele peisaje transilvane, despre secvențe la Cornu, Hodora, Panaci – pe unde nu am ajuns în această viață, și eu, care mă tot lăudam că am bătut România mai abitir decît Vlahuță și toată familia lui –, despre un spațiu athonit, prezentat cu discreția unui om care nu vrea să șocheze. Un impresionism atemporal, supus unei ordini lăuntrice, totul discret, în fond, o descompunere a culorilor și o recompunere într-un alt registru.

Culoarea își pierde din importanță în lucrările din ultimii ani, construcția, geometria și armonia, o poezie a imediatului sînt cele care își găsesc locul aparte, organizînd lumea ce se pictează parcă pe sine. Spații care se deschid și se închid, uși și ferestre de tot felul, fără prezență umană, o metafizică a spațiului pur, amintind, eliminînd culoarea, cumva de geografia, umbre-penumbrele unor spații vide, geometria și rigoarea marilor olandezi din secolele trecute. Economie de culori – paleta e restrînsă deseori –, dar nu și o foarte atentă organizare a materiei picturale. Lumea se regrupează. Că este vorba despre mici naturi statice, despre variate peisaje, rupte dintr-o realitate trăită, pe Mîntuleasa sau pe strada Rozmarin, pe Valea Cricovului, la Muntele Athos, mai apare și cîte o pisică, țărmul mării, marea în sine – o temă care naște un ciclu remarcabil de lucrări epurate de figurativ – sau grădina bunului său prieten Mihai Sârbulescu. Alături de care, în 1985, împreună cu regretatul maestru Paul Gherasim, cu Constantin Flondor și cu Cristian Paraschiv, creează grupul Prolog. O mînă de pictori ce vor aduce/scrie, dacă se poate spune așa ceva în cazul unor pictori, o importantă pagină de istorie culturală a ultimelor decenii. Textul lui Andrei Pleșu, din 1985, la expoziția Floare de Măr – temă recurentă la Paștina, ca și strugurii, vița de vie, stînjeneii de o rară frumusețe –, a grupului Prolog, rămîne exemplar pentru ce fost și ce a urmat. În viața și opera lui Horea Paștina, în viața și opera unor mari artiști care nu au făcut compromisuri în anii de tristă amintire ai realismului socialist.

Mereu îmi aduc aminte de o secvență notată de Radu Petrescu – bun prieten cu Paul Gherasim – în Jurnalul lui, cînd un amic îi striga de pe scara tramvaiului, prin anii ’50 (la clasa a doua, ușile încă nu se închideau automat și se putea călători chiar și pe scară): S-a dat drumul la peisaj! Peisaje care nu lipsesc din pînzele expuse de Horea Paștina la Ploiești, așa cum nu lipsește o rafinată organizare a spațiului pictural. Trimiterile biblice sînt și ele intercalate discret – mereu cîte un porumbel, cîteva pîini, doi pești sau cîte o cupolă de biserică etc. – și sînt armonios integrate într-o natură în veșnică renaștere. Totul e un nou început. Lumea e mereu alta, fără să fie nimic nou. Că sînt struguri sau viță de vie, că este faimoasa, deja, cană fără toartă, goală sau cu flori în ea. O pianină sau o cobză, un scaun, o ușă, uși, ferestre de tot felul se armonizează discret ca să dea un aer de inefabil, de imponderabilitate unor picturi extrem de atent elaborate. Precum își aranja Pallady, zile întregi, obiectele care-l interesau pentru o nouă lucrare, ca să se compună într-o ordine doar de el știută, ca apoi să le picteze în doar cîteva ore. Paștina – și cine i-a urmărit evoluția în ultimii douăzeci de ani poate confirma – își epurează, an de an, paleta de culori. Tinzînd spre esența lucrurilor, a obiectelor, a timpului, de ce nu, care oricum se risipește.

Teme din anii 2000 sînt reluate într-un alt registru cromatic după 2010. Multe lucrări din 2014-2016, ceea ce atestă pofta de lucru și persistența căutărilor. Albul și nuanțele lui se reașază într-o nouă cromatică, într-o nouă alcătuire a lumii. Prima, ultima. A lumii lui Horea Paștina, dar și a noastră, a lumii căreia îi aparținem cu toții, repede trecători. O mare bucurie această expoziție pusă sub genericul „Fericit poporul care cunoaște strigăt de bucurie“ (Psalmii lui David), expresia unui mare artist, contemporanul nostru discret, fericit și împăcat cu sine în absolutul picturilor sale deopotrivă, Horea Paștina.