150 de ani de la fondarea Casei Regale

10 Mai este o zi importantă pentru în istoria naţiunii române. 10 Mai este o zi cu bogate semnificaţii pentru identitatea Statului român modern. 10 Mai este ziua în care, acum 150 de ani, România devine Regat, şi Principele Carol I, Rege al României. Anul Regal este o evidenţă, iar Casa Regală şi Regele Mihai sînt o prezenţă în spaţiul public românesc. Prezenţă şi editorială, menţionăm imediat, pentru că despre cîteva apariţii de ultimă oră dedicate Regilor şi Reginelor României va fi vorba în comentariile ce urmează.

 

Un elegant volum, pus chiar sub sigla Anul Regal. Jurnalul Jubileului de 150 de ani de la fondarea Casei regale a României (Editura Adenium, 2016) este semnat de Daniel Şandru şi Alexandru Muraru. Doi tineri intelectuali, cadre universitare, care au alcătuit un volum colectiv prin contribuţiile diverse al unui număr însemnat de colaboratori. O prefaţă concisă semnează Principele Radu al României. Un „Cuvînt înainte“, explicativ şi justificator, le aparţine celor doi editori, Daniel Şandru şi Alexandru Murariu. Care contribuie la actualul volum şi cu articole ce îmbracă rolul şi locul Casei Regale a României, ce apar în secţiunea a treia a cărţii, „Continui­tate monarhică. Repere istorice şi provocări instituţionale“. Unde mai găsim şi alte texte incitante, semnate de Lucian Dîrdală („Monarhia – despre argumente şi probabilităţi“), Cristian Bocancea („Cui nu-i place monarhia constituţională?“), Nicolae Drăguşin („Nedreptatea intergeneraţională şi păcatul originar al monarhiei“), ca şi articolul „Manifestul Regal – un manifest pentru normalitate democratică şi instituţională în România“ al lui Filip-Lucian Iorga şi Vlad Badea. Toate textele sînt de citit cu atenţie, dincolo de cele citate de mine. În prima parte a volumului, „Prelogomene la o scurtă sărbătoare“ – poate că ar fi fost de evitat preţiosul termen din titlu –,  sînt aduna­te cîteva fragmente din discursurile ţinute de Regelui Mihai I în ultimii 25 de ani, o mărturie a Reginei Elisabeta şi un discurs ţinut de Sir Gavyn Arthur, la Guidhall, la Londra, pe 8 noiembrie 2012, în onoarea Regelui Mihai. Consistente contribuţii – şi cele mai numeroase sînt adunate în partea II-a volumului (elegant editat şi cu utile note biobibliografice ale autorilor şi colaboratorilor contributori la final), care exprimă, în fond, interesul şi preţuirea de care se bucură şi astăzi Casa Regală a României. Semnează în secţiunea „Calendarul unui jubileu.150 de ani de istorie românească: personalităţi şi date regale“, printre alţii, Iuliana Brătescu, Mihai Firică, Tudor Vişan-Miu, chiar două texte, despre Regina Elisabeta şi Principesa Ileana, cîteva studii îi sînt dedicate Regelui Mihai (Tudor Curtifan, Vlad Badea, Doru Tompea, Andrei Giurgia), care încheie fericit această incursiune, fragmentară, dar care se încheagă de la sine în istoria regalităţii din România. De citit pe îndelete, şi după trecerea momentului aniversar.

 

Cum tot pe îndelete se poate citi cu interes şi după mai bine de 100 de ani de la prima apariţie volumul Regele Carol I al României (Editura Humanitas, 2016, traducerea din germană de Ion Nastasia), aparţinînd unui cunoscut în epocă ziarist şi scriitor german, Paul Lindenberg (1859-1943). Un jurnalist extrem de activ, dar şi un călător neobosit, nu doar prin România, dar avînd la activ şi o călătorie în jurul lumii. Autor al mai multor volume, incluzînd şi această monografie. Scrisă în timp real, cum spunem astăzi, biograful german venind special în România, în 1905, ca să se documenteze şi să strîngă material în vederea publicării, în 1906, a prezentului volum. Care va suferi adăugiri, modificări, actualizări, ultima versiune apărînd în două volume, în 1923. Viaţa primului Rege al României este parcursă cronologic. Sînt abordate, cu multe detalii, poveşti şi întîmplări legate de adolescenţa şi tinereţea suveranului, sînt analizate aspecte ale vieţii politice din Germania, legate de familia de Hohenzollern. Venirea în România, matrimoniul cu Elisabeta de Wied, schimbarea destinului unui principe german, care devine român printr-o opţiune personală. Anii care au urmat, cu România prinsă pe o altă spirală a istoriei sale, cu modernizarea şi dezvoltarea ţării, cu războiul ruso-turc, cu independenţa şi anii în care România devine regat. Carol I va domni acei 47 de ani, de care tot pomenim cînd vorbim despre ultimele două secole ale mileniului trecut. Notele lui Lindenberg surprind multe aspecte ale vieţii româneşti şi sînt o bună prezentare a moravurilor epocii. Domnia lui Carol I este lungă – autorul nu prinde în carte şi ultimii ani, se opreşte la anul 1914. Cu bune şi mai puţin bune, cu bucurii şi necazuri. Portretul unui Rege care a schimbat faţa unei ţări şi a pus-o pe hartă, între naţiunile Europei. Să nu uităm aceste lucru, mai ales în anii aceştia, cînd apartenenţa la NATO şi la Uniunea Europeană au fost jucate – trebuie amintit apăsat – şi de Casa Regală a României. De astăzi.

 

Istoricul Ion Bulei semnează o biografie Regina Maria. Puterea amintirii (Editura Meteor Press, 2016), plecînd de la o afirmaţie a Reginei („Cît de minunată e puterea amintirii“) din cartea Povestea vieţii mele, a celei mai iubite, în mod cert, dintre reginele României. Dacă regii au avut şi au locul şi rolul lor în istoria României – dar şi a lumii –, nu mai puţin impor­tante au fost şi femeile de lîngă bărbaţii care, printr-un joc al sorţilor şi al conjucturilor, au ajuns să acceadă la un tron sau altul. Regina Maria a fost soţia Regelui Ferdinand, supranumit „cel loial“. Pentru că sub sceptrul său s-a în­trupat România Mare şi s-a îndeplinit un vechi vis al românilor. Unirea tututor românilor şi a provinciilor româneşti într-un singur stat. A fost momentul de graţie de la 1 Decembrie 1918, cînd Regina Maria a fost alături de Regele Ferdinand, nu doar la Alba Iulia sau la Bucureşti, ci peste tot şi tot timpul. Avem biografia unei regine, în care istoricul nu doar povesteşte, dar şi comentează. Analizează înformaţii şi evenimente, întîmplări politice sau mondene. Viaţa la Curtea Regală impune obligaţii şi responsabilităţi, sentimentele şi emoţiile trecînd în plan secund. De aici au generat alte poveşti, unele de alcov, altele de Consilii de Coroană – atunci cînd viitorul Prinţ moştenitor Carol al II-lea a fost deposedat de titlurile sale, după aventura sa cu Zizi Lambrino – dar şi poveştile năbădăiosului principe şi rege, între 1930 şi 1940, vor continua. Ion Bulei pune accentul pe abilităţile Reginei Maria de a regla socotelile atît în treburile familiei, cît şi în cele ale României. Misiuni diplomatice la Londra şi Paris nu vor rămîne fără ecou. Liderii Europei o ascultă. Regina se bate pentru România. Nu ştim să fi fost vreun alt personaj-om politic – care să militeze pentru cauzele şi interesele României aşa cum a facut-o Regina Maria. Anii trec, întîmplările se adună. Moartea Regelui Ferdinand o pune într-o situaţie delicată. Moartea lui I.C. Brătianu la fel, lumea din preajma lui se prăbuşeşte, notează laconic biograful. Istoria României îşi urmează deja cursul ştiut, ca şi viaţa reginei. Între Balcic, Bran şi Sinaia, destinul reginei se joacă pe tăcute, cu Regele Carol al II-lea pe tronul României. Moare pe 18 iulie 1938, la Sinaia, după o viaţă plină de evenimente, la care a fost nu doar o simplă martoră, ci o participantă directă. Concisă şi exactă, această biografie a lui Ion Bulei. Pentru cei care vor să ştie mai multe, „Reperele bibliografice“ ale volumului sînt un bun reper.

 

O carte mai aparte, dedicată celor din preajma capetelor încoronate ale Europei şi care au influenţat nu doar viaţa familiilor regale, ci şi istoria unor ţări se dovedeşte volumul Regine din umbră. Amante şi curtezane care au schimbat istoria (Editura Corint, 2016, traducere din spaniolă de Otilia Spânu, prefaţa, „Istorii în penumbră“, bogată şi la obiect, aparţine unei specialiste în istoria familiilor regale, am numit-o pe Diana Mandache), al unei scriitoare spaniole, de formaţie istoric, cu un nume frumos, ca un castel din Andaluzia, Maria Pilar Queralt del Hiero. Autoare de romane istorice, dar şi de eseuri cu teme istorice, axîndu-se, în general, pe studiul personajelor feminine. Desigur că atunci cînd am parcurs sumarul cărţii, unde apăreau nume de femei faimoase, de curtezane şi de iubite regale din istoria Europei, de la Agnès Sorel şi Diane de Poitiers, Anna Boleyn şi Madame de Pompadour, pînă la Maria Walewska a lui Napoleon, Lola Montez şi Camila Parker a prinţului de Wales, atenţia mi-a fost atrasă de numele Madame Lupescu. Mă opresc asupra biografiei acestei femei, iubita şi apoi, în exil, soţia Regelui Carol al II-lea. Magda Wolf-Lupescu (1895-1977), fiica unui comerciant de origine evreiască – proprietar al unui „bazar cu obiecte de mîna doua“ şi a unei „balerine de etnie romă“ (informaţiile sînt luate tale quale, după autoarea cărţii) –, va ajunge, prin idila cu Carol, să influenţeze direct viaţa politică a României. A reuşit să aibă o teribilă influenţă în anii petrecuţi alături de Carol al II‑lea şi să se implice, în mod negativ, în destinele României. Sigur că nu putem da vina doar pe această femeie pentru tot ceea ce s-a întîmplat în deceniile doi şi trei, dar este un adevăr asumat rolul nefast jucat de această idilă amoroasă a Regelui României. O pasiune bolnăvicioasă, care nu a adus decît necazuri şi care a contribuit, din plin, la luarea unor decizii politice cu consecinţe nefaste. Pentru un rege, pentru un popor, pentru o ţară. Nu ştiam prea multe despre viaţa Elenei Lupescu, nici nu sînt sigură că un astfel de personaj malefic merită prea multă atenţie, dar e limpede că îşi are locul ei, chiar dacă nefast, în istoria Familiei Regale româneşti. Cu sucirile istoriei României, cu răsucirile istoriei familiei regale. Pentru cei interesaţi de o viaţă pusă în slujba ţării, a familiei şi a Casei Regale, avem la îndemînă şi o biografie recent apărută, a Regelui Mihai I. Volu­mul se numeşte Mihai I. Ultimul rege al românilor (Editura Humanitas, 2016), iar autoarea cărţii (ca şi a unei incitante relatări despre Cazul Tanacu) este jurnalista Tatiana Niculescu Bran. Abordarea subiectului începe abrupt şi senzaţionalist – poate nu era neapărat necesar –, pentru ca, pe parcurs, relatarea să se mai domolească. Iar viaţa Regelui Mihai I curge firesc şi atractiv, precum un număr bun din Magazin istoric. Dar să trecem şi să amintim de „Nihil Sine Deo“, deviza Casei Regale a României, care ar putea deveni şi deviza României de astăzi. Oricît ne-am globaliza şi oricît am fi de republicani.