Desfăşurată între 4 şi 7 februarie, la sediul ICR din Bucureşti, prima ediţie a Festivalului „Oraşul şi literatura“ a adus împreună prozatori din România, Polonia şi Elveţia, în patru seri de lecturi publice şi dezbateri. Invitaţii au fost: Nora Iuga, Radu Aldulescu, Cristina Andrei, Bogdan Suceavă (în prima seară), Bogumil Luft, Octavian Soviany, George C. Dumitru, Petru Istrate (în a doua seară), Christian Haller, Andreea Răsuceanu, Bogdan Ghiu (în a treia seară), Margo Rejmer, Cosmin Perţa, Anca Vieru, Cristian Fulaş (în a patra seară). Invitat special: actorul Marcel Iureş. Moderatori: Carmen Muşat, Alina Purcaru şi Ovidiu Şimonca. Cu ocazia Festivalului, a fost vernisată o expoziţie de fotografii de Andrei Păcuraru, cu portretele scriitorilor invitaţi, şi s-a lansat antologia de proză Oraşul, ce include proze ale tuturor scriitorilor invitaţi, cu o prefaţă de Carmen Muşat şi un interviu cu Marcel Iureş, volum comentat în revista noastră de criticul literar Bogdan Creţu (Observator cultural).
Urmărit prin intermediul site-ului şi al reţelelor de socializare, Festivalul Internaţional „Oraşul şi Literatura“, iniţiat de prozatorul Cristian Fulaş, a arătat foarte bine: un festival coerent, gîndit în jurul unui concept din ce în ce mai frecventat în ultimii ani, atît de scriitorii propriu-zişi, cît şi de teoreticienii literari. Aşa cum există zeci de romane care ficţionalizează, în marginea documentului, atmosfera unui anumit oraş (de la Parisul lui Victor Hugo la extraordinarul Petersburg al lui Andrei Belîi, trecînd prin Praga de Aur a lui Bohumil Hrabal şi prin Istanbulul lui Orhan Pamuk, cu o haltă obligatorie în Medgidia. Oraşul de apoi al lui Cristian Teodorescu), criticii au început să readucă geografia printre preocupările de istorie a imaginarului, căutîndu-i reperele în literatură (Franco Moretti, de exemplu; la noi, Andreea Răsuceanu s-a ocupat şi se ocupă, cu rezultate excelente, de acest domeniu aparent inedit, al geografiei literare). Oraşul nu mai e înţeles ca un spaţiu definitiv cartografiat, închis în contur, ci ca un fenomen imaginar, în permanentă schimbare şi, mai ales, ca un depozit de stări, sentimente, amintiri, mentalităţi, ca o realitate proteică şi stratificată, în care trecutul şi prezentul coexistă, făcînd loc viitorului. E un mod de a valorifica literatura într-un cadru mai generos decît cel strict estetic (deşi, se înţelege, interesează cu adevărat mai ales ori numai operele care conving estetic), o viziune care cîştigă teren şi la noi.
Dacă nu am putut asista la Festival, am citit, în schimb, eleganta antologie editată şi coordonată de Cristian Fulaş şi Ovidiu Şimonca (apărută la Editura Gestalt Books), intitulată Oraşul. Antologie de proză, „un fals tratat de «poliritmie» social-urbană“, cum îl numeşte în prefaţă Carmen Muşat. Cartea a fost gîndită în aşa fel încît să ofere versiuni subiective, aprop(r)ieri specifice fiecărui scriitor, relative la acest meta-spaţiu monstruos şi totodată fascinant, hidos şi rafinat, logic şi absurd, mizerabil şi elevat, nou şi vechi, care este oraşul. Oraşul ca formă de viaţă, ca indice al civilizaţiei (care presupune, etimologic, pe civitas). Oraşul cu care te lupţi ca să supravieţuieşti, cu care îţi negociezi zi de zi timpul, ritmul, bioritmul, căruia încerci să-i smulgi o oază de linişte, în care încerci să-ţi protejezi intimitatea. Oraşul infinit, oraşul-puşcărie. Oraşul kitsch, în care arta se încăpăţînează să existe. Oraşul care respinge, oraşul care atrage; oraşul care ratează, oraşul care lansează cariere fulminante. Oraşul care minte. Relaţiile omului cu oraşul nu vor sta niciodată sub semnul echilibrului; îl va iubi în măsura în care îl va urî; va fugi de el în măsura în care va fugi către el. Asta pentru că, mai mult decît oricare altă formă de civilizaţie, oraşul ne-a dat o altă înţelegere nu numai asupra spaţiului, ci şi asupra timpului. Şi, în consecinţă, şi asupra noastră.
Cartea se deschide cu un interviu luat de Cristian Fulaş lui Marcel Iureş. Cum se împacă lumea adevărată a teatrului cu falsul cotidian al unei metropole-Babilon precum Bucureştiul? Cum poate supravieţui un artist în această harababură? Actorul caută, ca orice mare artist, nişe; nişa este acel unghi care îţi permite să rămîi în afara unui spaţiu, fără să-l părăseşti. „Cuvîntul de ordine este circumspecţie“, spune Macel Iureş. Cum îşi defineşte relaţia cu Bucureştiul? „Trăiesc simplificat“, spune el. „Mă urc într-o maşină de fier, trec prin doi kilometri de gaze şi zgomot, ajung într-un punct unde chiar am treabă şi unde, slavă Domnului, e linişte şi plăcut, şi apoi fac drumul înapoi în aceeaşi maşină de fier, în aceeaşi atmosferă de gaz şi zgomot. Practic, percutez printr-un fel de muşuroi: dus-întors. E simplu.“ E simplu, dar pare alienant. „Case de fier în case de zid,/ Şi porţile grele se-nchid“, tresare automat, în memoria noastră livrescă, Bacovia. Artistul nu trăieşte propriu-zis în oraş, cel puţin Bucureştiul nu este un oraş în care se poate trăi. El se freacă zilnic, de nevoie, de o realitate îmbîcsită, urîtă, brutală şi caută infrarealitatea oraşului, pauzele de normalitate, de frumuseţe. Care nu există ca atare, ci trebuie inventate. Ca să fie suportabil, oraşul se cere reabilitat estetic.
14 pretexte mai mult sau mai puţin ficţionale
Cei 14 scriitori cuprinşi în această antologie, dintre care 11 români şi trei străini, propun imagini diferite ale oraşului. Radu Aldulescu evocă, în stilul cunoscut, şantierele anilor ’80, cu lucrători culeşi de prin mahalale, care fac parte din echipele de demolare a monumentelor din cartierul Uranus. Cristina Andrei aduce în prim-plan un Bucureşti nocturn, străbătut cu spaimă de personajul feminin, un oraş descompus, în care cel slab se află la cheremul oricui. Pe scurt, un oraş fără Dumnezeu. Din proza lui George Dumitru, oraşul abia se întrezăreşte, estompat, sufocat de ura celor care şi-au pierdut copilăria în oroare şi nu au reuşit să îngroape în uitare trauma. Personajul lui Cristian Fulaş, care încearcă să scape de adicţia alcoolică, străbate un infern liniştitor, familiar, care pulsează cumva în acelaşi ritm cu cel al vieţii dezordonate şi arbitare a dependentului. E un oraş condamnat, în care salvarea nu e posibilă. Bogdan Ghiu propune o teorie extrem de interesantă şi de incitantă: identitatea Capitalei ar sta tocmai în ruptura dintre diferitele ei niveluri simultane de civilizaţie. Simt nevoia să citez: „Bucureştiul este un oraş depăşit de el însuşi. Un oraş care, pe de o parte, a luat-o vertiginos înainte, la nivel uman, comportamental, dar care, în acelaşi timp, pe de altă parte, la nivel urbanistic, infrastructural, civilizaţional, a rămas dramatic în urmă. Bucureştiul este, deci, un oraş rupt, temporal, istoric, în două. Iar noi, ca bucureşteni, ne ducem viaţa, trăim, locuim, ne mişcăm tocmai în acest spaţiu gol al acestui enorm defazaj istoric, în prăpastia, pe maidanul, în locul părăsit, neocupat, nestructurat dintre oraşul care a luat-o razna înainte şi oraşul care a rămas, blocat, în urmă“. O teorie pe care aş aplica-o şi altor oraşe autohtone. Iaşiului, mai întîi. Nora Iuga evocă, într-un text splendid, cu duioşie şi candoare, dar şi cu umor, Bucureştiul interbelic al copilăriei, cu resturile sale de Belle Époque, dar şi drama primei iubiri sfărîmate de brutalitatea istoriei din anii ’50. În proza lui Cosmin Perţa, oraşul este sursa ororii, de unde vin mesagerii morţii, de unde iradiază toxicitatea politicului. Este cel mai crud text al cărţii. Petru Istrate descrie oraşul tranziţiei, murdar, cu prostituate minore, un loc care trebuie părăsit, care nu are cum să fie „acasă“ pentru nimeni. Andreea Răsuceanu reconstituie ficţional, în cîteva foarte frumoase texte, fie Bucureştiul fanariot din mahalaua în care Stanca Mântuleasa îşi duce viaţa, fie finalul interbelic, în care oraşul pare un miraj al formelor de civilizaţie occidentale. Sînt proze de atmosferă care promit un proiect epic foarte incitant, numai bun să completeze demersurile critice ale autoarei. Pentru Octavian Soviany, oraşul este, prin excelenţă, Braşovul copilăriei, evocat în pasteluri nostalgice. Un spaţiu care încă îşi conservă farmecul, în pofida vremurilor tulburi pe care le traversează; prin comparaţie, Bucureştiul nu e decît oraşul în care, venit în vizită, s-a ales cu scarlatină. Or, acest raport, sugerează naratorul, se va păstra întotdeauna. Octavian Soviany pare şi acum un braşovean picat în vizită la rudele din Bucureşti ca să se aleagă cu vreo boală nedomnească. Din prozele lui Bogdan Suceavă, Bucureştiul apare mereu „subt vremi“, în diferite momente ale istoriei sale zbuciumate, de la cele de mult apuse, în care mircolul încă era posibil, la cele ale comunismului şi ale începutului de tanziţie bezmetică.
Există şi Bucureştiul scriitorilor străini. Fireşte, prima impresie pe care un alogen, picat în Bucureşti şi dotat cu o privire mai mult decît turistică, o poate avea este aceea a unui amestec pitoresc. Contradictoriul pare a fi specificul acestui oraş, mult mai bogat în contraste decît în proiecte coerente. Personajul lui Christian Haller descinde într-un Bucureşti idealizat, cel evocat cu nostalgie de mama sa, a cărei copilărie interbelică s-a petrecut aici. Prin urmare, există un permanent scurtcircuit între acea imagine, care face parte din mitologia familiei, şi imensul haos contemporan, oraşul schilodit de comunism şi totuşi simpatizat, care nu mai reuşeşte să îşi susţină legenda. Bogumil Luft, ambasador al Poloniei în România şi în Republica Moldova, evocă un oraş surprins în banalitatea sa nu tocmai atractivă, în care politicul are reverberaţii dintre cele mai nefericite. Este, în mod clar, o prezentare diaristică realizată pentru cei străni de acest spaţiu. În fine, Margo Rejmer, autoare a unui volum premiat, Bucureşti. Praf şi sânge, desface, cu o curiozitate de reporter, misterele şi legendele din jurul imensei hidoşenii numite Casa Poporului. Un proiect care sintetizează oroarea, grotescul, lipsa de măsură ale ceauşismului, dar şi tragedia cauzată de acesta.
Un delir edilitar
Din această diversitate de perspective se încheagă o imagine-mozaic a oraşului contemporan: un spaţiu neprietenos, mereu în contradicţie cu propriul trecut, care pare apocrif, un amestec de civilizaţii, de influenţe, desenat de un demiurg beat, lipsit de viziune. Are dreptate Marcel Iureş: Mircea Cărtărescu (a cărui prezenţă în cadrul Festivalului şi al antologiei ar fi fost cum nu se poate mai potrivită) pare, deocamdată, singurul capabil să explice acest miraculos şi abject spaţiu, pentru că este scriitorul care posedă „acel aparat numit delirograf“.
Oraşul contemporan nu mai este o cetate geometric organizată, ci un imens delir edilitar, arhitectural.