Cîte femei, atîtea răspîntii! Şi tot atîtea făpturi fluide, care par a eluda cu graţie răspîntiile inerente, îmbrăţişînd totul, dacă luăm ca fanion mottoul lui Rainer Maria Rilke: „Rapidă şi clară iubire nepăsătoare/ absenţă fluidă cumva,/ între prea multele tale plecări şi sosiri/ un strop de răgaz va tremura?“.
Nici apologetică, nici acuzatoare sau resentimentară, cartea lui Constantin Abăluţă se construieşte din volute şi havuzuri, din alonje şi retrageri, din decizii paradoxale şi dispariţii enigmatice, din suprafeţe colorate (roman-grafitti) sau volume 3D aglutinate ori în derivă („Plutitoare cioburi de viaţă“, cum îşi intitulează autorul cuvîntul din deschiderea romanului). Este un dans în care se prind: „Geta (havuzurile din copilărie)“, „Ioana (spaima de stafii)“, „Mirela (unchiul Clarache a fost ghilotinat de o locomotivă)“, „Carmen (Mă mărit cu Lambru. De azi vin la tine cînd vreau eu)“, „Olga (cîteva plimbări prin cimitir şi o sinucidere ratată)“, „Podolac (un cor de femei)“, „Miţi (Statuia cititorului)“, „Andreea (La scara 1/1)“, „Doamna Vartan“, „Chloe (Frumoasa nimfomană)“, „Lizica (Doamna Armbruster D. Kunze)“, „Rita (Fata care auzea ploaia)“. Adică tot atîtea, spune autorul, „texte înlocuitoare, iureşul acestor biografii proiectate undeva în eter, ca nişte existenţe secunde, mai pure ori mai impure, după cum bate vînt dinspre vis ori dinspre coşmar“. Un zid împotriva uitării şi a morţii. Un palimpsest volatil, o sarabandă de făpturi imprevizibile, colorate, indimenticabile, aşa cum cum au conturat, în anii din urmă, Péter Esterházy, în O femeie (1995), sau, dintre autorii noştri, Geo Vasile – în Roluri de compoziţie (2011).
Chiar dacă nu toate au fost cîştigătoare ale unui concurs de Miss România, precum Doamna Vartan, fostă Adelaida Ferechide, cîntăreaţă de operă şi pianistă, care străbate şontîcăind romanul-grafitti în lung şi în lat (suferise un accident din cauza unui grifon din bronz, după care a fost nevoită să poarte toată viaţa o gheată ortopedică, pînă la capătul lumii chiar, în Australia – Noua Zeelandă), totuşi, fiecare efigie feminină, plăpîndă sau puternică, visătoare sau voluntară, are un ce al ei, o imprevizibilitate ataşantă.
Curgerea este atotputernică
„Culegătorul singuratic“ de dude se pliază pe elementele definitorii şi pe fulguraţiile derutante ale fiecărui profil feminin, conturînd traseul fluid al unor bărcuţe de hîrtie lansate la apă. Curgerea este atotputernică. Aşa cum, în vremea amurgului, „exodul întîmplător al animalelor“ (cirezi de vite, turme de oi) îi aduce băietanului de ţară „o bucurie necunoscută“ şi un dor de contopire similare celei a dimineţii trezirii simţurilor, cînd acelaşi băietan o ademeneşte pe Ioana ca să-i arate cele mai de preţ prezenţe ale casei lui, în afara stafiilor, fireşte – pendula bunicului şi mandolina unchiului Floru: „Înaltă şi slabă, în lumina ferestrei, nu ştiu cum se face că o rază de soare m-a făcut să întrezăresc pe sub bluza subţire doi sîni cît nişte ciupercuţe. […] Mă gîndeam la cele două ciupercuţe pe care soarele le mîngîiase o clipă. Şi mi s-a părut că pricep de ce Ioanei nici că-i pasă de mandolină şi de pendulă. Şi nici de mine ori de ăla micu. Şi nici că se teme de stafii“.
Printre „peripeţiile genealogice“ tangente Mirelei, bruneta care exultă clipă de clipă „acea distincţie de unică deţinătoare a mulţumirii de a fi“, se numără ivirea şi dispariţia unchiului Clarache, căpitan de fregată, soţul unei arghirofile, Fevronia. Cauza morţii a fost destul de controversată, dar un lucru este limpede: Fevronia a ţinut, cum-necum, să-i păstreze acasă capul împăiat (dovadă – nu-i aşa?! – a iubirii care trece peste moarte): „Aia era o şină părăsită, pe care nici dracu nu trecea. Cum-necum, unchiul Clarache a fost ghilotinat (aşa spunea întotdeauna mama) de o locomotivă care făcea manevre trăgînd după ea un vagon cisternă. Tanti Fevronia, cu relaţiile ei, a furat capul de la morgă, l-a împăiat şi-l ţine într-un dulap al bibliotecii, lîngă cărţile lui de marină. Unchiul Clarache a fost dus la biserică într-un sicriu sigilat, însoţit de un Certificat al Morgii, pe care scria: DESFIGURAT. Totuşi, ca să se pună la adăpost şi să nu se işte zvonuri, că Brăila-i mică, tanti Fevronia s-a mutat la Bucureşti, unde n-o ştie nici dracu. Mai acum cîţiva ani, mi-a arătat şi mie capul unchiului Clarache. Semăna şi nu prea semăna. Dar tanti Fevronia se-mbujorase toată: Uite-l, parcă respiră, şi-i roşu în obraji! Îmi era frică s-o contrazic. Nu le-am spus alor mei de această vizită. Nu am voie să întreţin relaţii cu Fevronia nebuna“.
Geta, Ioana, Mirela. Poate că şi ele s-ar încadra, asemenea lui Carmen, în categoria celor imposibil de categorisit: „Are un zîmbet straniu, pieziş, indecis, de parcă ar spune: Nu-s eu! E întotdeauna pregătită să-şi nege apartenenţa la nu ştiu ce conspiraţie. Nu intră în categoria zurlielor ori a cîrcotaşelor, nici a neînţeleselor, cu toate că are ceva în comun cu fiecare dintre ele. E dincolo de orice înregimentare. E Carmen“. Mereu la un pas de moarte, fie de maşina care i-ar fi putut accidenta pe cei doi necunoscuţi pe atunci, Carmen şi Radu, fie mai tîrziu, la o lună şi jumătate distanţă de termenul-limită impus de un cancer fatal, Carmen reuşeşte să fie plină de viaţă, dacă viaţa în sine este, prin definiţie, un cumul de contradicţii fără final (ba chiar fără finalitate): „Cînd deschid, rămîn cu gura căscată. Carmen e în rochie de mireasă. Intră, îmi cere un coniac, îl dă iute pe gît şi-mi spune: Mă mărit. Scoate din poşetă verigheta şi mi-o arată. Citesc în interiorul ei numele Lambru. Cine e ăsta, întreb. Soţul meu, e avocat. Am căzut la Drept, dar l-am cunoscut pe el.
Îmi spune să fiu peste două ore la Starea civilă a sectorului doi. Acolo, pe treptele alea multe. Dar să nu-ţi treacă prin gînd să vii să mă feliciţi. Te uiţi şi atît.
Îmi cere agenda. Caută data curentă. Scrie: Mă mărit cu Lambru. De azi vin la tine cînd vreau eu. Semnează Carmen.
S-a ţinut de cuvînt. Ştia că n-o pot refuza“.
Pe cît de exuberantă este, aparent, Carmen, pe atît de sumbru-morbidă, placidă, resemnată, discretă „precum un cavou“ este, aparent, Olga. Preferă plimbările prin cimitire şi chiar staţionările pe o băncuţă din vreun cavou, dacă se întîmplă ca perechea de îndoliaţi de ocazie, Olga şi Mitică, să fie norocoasă şi să găsească totuşi o uşă descuiată, chiar după 14 încercări ratate: „Eu m-am aplecat spre fata ce mîngîia botul ogarului şi cocîrjîndu-mă, într-o poziţie caraghioasă, i-am căutat buzele. Afară a început să plouă şi-am avut timp destul să ne strîngem în braţe şi să ne sărutăm de jur-împrejurul doamnei de marmoră ori încălecînd amîndoi pe spatele ogarului ca pe-o motocicletă. N-a vrut să-mi spună cum a obţinut cheia. A schiţat doar un gest de lehamite cu mîna, de parcă ar fi vrut să spună: «Termină cu prostiile! Ce, n-ai aflat că la Ferometal au înfiinţat raionul Chei de cavouri!»“.
După cimitire, un alt spaţiu în care o regăsim pe Olga este spitalul, unde ajunge la reanimare adusă intempestiv de Mitică în noaptea de 1 spre 2 martie, după sinuciderea ei ratată. Fără soţ, fără părinţi, fără frate (un tînăr poet), însoţită numai de prima ei iubire: „Ţineam mult la prietenia ei niciodată dezminţită. Puterea de a trece peste ingratitudinea mea nu era la îndemîna oricărei femei. Să nu uităm că eu fusesem cel căruia îşi dăruise fecioria, cît şi cel pentru care făcuse ceva ce ura din toată fiinţa ei: un avort. Devenise mamă degenerată de dragul meu şi al viitorului meu de artist liber de orice constrîngeri. Nu aprecia poezia, dar pricepuse că important e ceea ce doream eu pentru mine, nu ce-ar dori ea. Altruismul întruchipat: asta era Olga. Nu se uita la ce e păgubos pentru ea, ci la ce este important pentru celălalt. Aşa îi trimisese merele şi fularul soţului ei la unitatea militară: era soţul ei, era în suferinţă, nici nu mai conta cum se comportă cu ea. Maternitatea – chiar dacă doar virtuală în cazul Olgăi – dă femeii o şamanică ori duhovnicească putere de-a ogoi, de-a alina prin simpla ei prezenţă în proximitatea celui încercat de soartă“.
Pe cît de legată este Olga de iubirile ei, pe atît de liber este Mirel Podolac, cel înconjurat ani şi decenii de femei fidele, pînă cînd moartea îi va fi despărţit. Aşa cum i-a răpit-o pe Didi, mare degustătoare de ceai, pianistă de ocazie, elevă a Doamnei Vartan. În memoria Didinei, Mirel Podolac „bea ceai o singură dată dintr-un bol. Apoi îl sparge. Aruncîndu-l peste umăr. Cum fac ruşii cînd beau şampanie. Mirel e convins că inovaţia lui i-ar plăcea Didinei. Ea este dovada c-a înţeles, în sfîrşit, ce-nseamnă libertatea ceaiului. Libertatea ceaiului, a cuvintelor încrucişate, a puloverelor croşetate, a ierbarului cu mostre exotice şi a celorlalte capricii ori manii care le fac inconfundabile pe iubitele lui de altădată pe prietenele lui de acum şi, vai, pe cele cîteva ce-au devenit amintire…
Sînt zile în care Mirel rămîne singur şi astea-s zilele cele mai grele. Se simte ca un om ce traversează un fluviu pe-o îngustă punte de frînghie. Priveşte îngrozit în hăul de sub el. Ar vrea s-o ia la fugă, dar picioarele nu-l duc şi puntea se clatină şi nimeni nu-i nici înainte nici după, dacă i se-ntîmplă ceva n-are cui cere ajutor“.
Cum să te sustragi curgerii atotputernice?!
Mecanismul uman al trilului
Cîte ceva „meravilios“ ne rezervă fiecare poveste de viaţă prinsă în paginile cărţii, într-un iureş uman ce s-ar vrea, parcă, un iureş al trilurilor de păsări, de vreme ce: oamenii plătesc impozite (inclusiv Domnul Armbruster D. Kunze – de citit şi de recitit!), iar păsările nu; puii de om se întrec să imite prin zăvoaie ciripitul feluritelor zburătoare, iar lor nici că le pasă; oamenii primesc eşantioane de emisii filatelice cu păsări multicolore paraguayene şi le pun la păstrare, ca pe relicve de mare preţ. Tot oamenii (sau „mecanismele umane“ care încă „mai funcţionează“ într-o viaţă „ciudată, chisnovată“, „pe şest, fără zurbă“) ţin să se îndepărteze de oameni şi să se înconjoare de… „porumbei, iepuri, becaţe şi bibilici“ (tot sus-numitul Domn Armbruster D. Kunze, spre stupefacţia lui Lise Drondholler, aka Liselotte F. Drondig, alias Lizica Drondoe, româncă naturalizată în Germania, respectiv adolescenta Ioana, fetişcana posesoare de ciupercuţe, metamorfozată în tînăra Carmen, mireasa „spanioloaică“, deţinătoare a timbrului din Paraguay).
Oricît de caleidoscopice şi de sinestezice sînt figurile feminine ale lui Constantin Abăluţă din acest roman insolit, parcă „fata care aude ploaia“, Rita cea cu ochi incolori, străvezii, le întrece pe toate. Ajunsă din România lui Ceauşescu tocmai în Noua Zeelandă, căsătorită şi mamă a cinci băieţi cu ochi asemenea ei şi ai soţului, Rita O’Connoro o cheamă pe Doamna Vartan să aibă grijă de copii, inclusiv de micuţa fetiţă cu ochi albaştri, ultima născută, fără să ştie că între bătrînă şi Pasărea Paradisului este o stranie legătură, mereu împrospătată, cu fiecare amurg în care trilurile păsării se aud în curtea familiei de pe malul Pacificului: „Căci doamna Vartan era strînsă din cap pînă-n picioare într-un fel de togă rigidă – un vechi covor armenesc cu decoraţii închise conturate cu sclipiri aurii – şi pe cap purta o tocă făcută din acelaşi material, iar braţele ei albe ondulau lent ca nişte valuri într-un balet hipnotic, buzele fremătînd uşor parcă şi-ar fi vorbit ori cîntat sie însăşi. Copiii, ba chiar eu însămi, abia ne ţineam răsuflarea. Şi cu toate că văzusem de multe ori spectacolul, atenţia nu-mi era distrasă de nimic altceva – a aştepta momentul magic să se-ntrupeze din toată fiinţa doamnei Vartan chiar Pasărea Paradisului, să se desprindă de pe buzele chipului luminat şi umbrit de amurg primele triluri ale păsării minunate care poposise la noi în familie, era singura raţiune valabilă în acele momente, singura dorinţă care îndreptăţea menirea noastră de oameni: aceea de a aspira către sublim“.
O aspiraţie drapată în iubire, în cea mai omenească iubire.