„M-am gîndit la cei care nu mai sînt lîngă mine“

Petre Barbu lucrează în presă de la începutul anilor ’90, fiind jurnalist la Flacăra, Cuvântul, Capital, Adevărul. În prezent este senior-editor la Forbes România. Pe vremea cînd scria la revista Capital, era o plăcere să-i citeşti articolele despre piaţa media şi piaţa de publicitate. Dar Petre Barbu, în pofida istoriei care te îndemna să ieşi pe stradă şi să protestezi, a scris proză.Primul său roman s-a numit Dumnezeu binecuvîntează America şi a apărut în 1995, la Editura Nemira. Apoi, s-a făcut şi un spectacol de teatru radiofonic, în regia lui Attila Vizauer, din distribuţie făcînd parte o seamă de mari actori: Adriana Trandafir, Dan Condurache, Margareta Pogonat, Mitică Popescu. Recent, la Editura Tandem Media, s-a reeditat acest roman, care se vinde împreună cu CD-ul pe care este înregistrată piesa. Din punctul meu de vedere, reeditarea romanului este o opţiune editorială validă. În roman, este descrisă lumea sordidă şi suferindă a unei familii dintr-un oraş de lîngă mare, care are un fiu plecat în Ame­rica, pe care îl tot aşteaptă. O familie care nu-şi revine după 1990, care se afundă în disperare şi deznădejde. L-am invitat pe Petre Barbu la un interviu în redacţia revistei Observator cultural, pentru a discuta despre romanul său de acum 21 de ani.

 

Dragă Petre Barbu, am fost plăcut surprins – şi mirat – de cîtă lume a fost la lansarea ta de miercuri, 6 aprilie, la ediţia a II-a a romanului Dumnezeu binecuvîntează America. Eram într-un loc în care nu se prea fac lansări, la Aso­ciaţia Internaţio­nală a Publicităţii, dar ai acordat numeroase autografe. Cine sînt aceşti oameni care au venit la lansarea ta, cum ai reuşit să mobilizezi atiţia cititori?

După numărătoarea mea, cred că au fost vreo 30 de oameni. Nu mi se par mulţi. Nu aveam pretenţia să vină sute de oameni, nu sînt nici Mircea Cărtă­rescu, nici Andrei Pleşu. Cei care au venit sînt fie prietenii mei, fie sînt oameni din industria publicităţii. Eu şi cu editorul meu, Constantin Năstase, de la Editura Tandem Media, am ales acel sediu, al Aso­ciaţiei Internaţionale a Publi­cităţii, filiala România, din două motive. Primul: mă simt mai apropiat, „acasă“, de industria publicităţii, în care am crescut atîţia ani. Acolo am făcut şi lansarea unei alte cărţi: Primul an de publicitate. Sînt mai apropiat de lumea publicităţii decît de lumea literară. Al doilea motiv: închirierea spaţiului a fost gratis şi asta contează pentru un editor care îşi gestionează orice bănuţ. Cei care au venit la lansare sînt oameni pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, cu care ţin legătura profesională, sînt oameni de PR, de media, oameni care lucrează în advertising şi care sînt pasionaţi de cultură, nu neapărat de textele mele. Şi le-am trimis invitaţii pe e-mail, invitaţii personalizate, nominale; am trimis vreo sută de invitaţii.

Mi s-a părut remarcabil că au venit oameni la lansare, care au şi cumpărat, accentuez, au şi cumpărat cartea. Mi se pare o performanţă să poţi vinde peste 30 de exemplare la o lansare.

Da?

Da. Ţie nu?

Eu nu prea sînt obişnuit cu lansările. Înţeleg că lansarea este un element important de marketing. Am fost la multe lansări, iar multe mi s-au părut un fel de şablon: cuvinte goale, plictisitoare, hai să facem o lansare ca să fie. Recunosc că nu prea m-am gîndit pe cine să invit din lumea literară. Nu vreau să creez obligaţii. Cred că sînt mai dezinvolt dacă invit cîţiva oameni care nu activează în „cîmpul muncii literare“ şi care să vină cu plăcere, din curiozitate. Vreau să precizez că eu nu stau de vorbă cu oamenii din publicitate – clampa, clampa – despre literatura mea. Eu vorbesc sau corespondez pe e-mail cu ei, pe chestiuni profesionale.

Lansările au căzut în rutină

La prima ediţie, din 1995, ai avut lansare?

Da. Lansările nu erau atît de instituţionalizate cum sînt astăzi, făcute după tipic, comunicat de presă, invitaţii. Ţin minte că eram în pragul lui decembrie 1995, abia cîştigasem concursul de debut la Editura Nemira, şi m-au anunţat să vin la lansare, unde se prezentau mai multe cărţi. A fost foarte multă lume. Erau mai mult de o sută de persoane, lansarea avea loc la Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti.

Îţi mai aminteşti şi cine a vorbit atunci?

Directorul Editurii Nemira, regretatul Valentin Nicolau, domnul Dan Petrescu, scriitorul, care era consilier editorial. Au vorbit mulţi din staful editurii. Am vorbit şi eu, am bălmojit vreo trei fraze. Lumea venea la lansări nu neapărat să te asculte, ci să socializeze. Astăzi, PR-ul lansărilor s-a dezvoltat foarte tare, PR-ul are şi o notă ipocrizie.

De ce spui: ipocrizie?

Există o lipsă de autenticitate în lansări. Adică, toată lumea vrea să pozeze. Fireşte, este orgoliul fiecăruia să pozeze, dă bine la populaţie. De aici, apar nişte imagini artificioase, lipsite de memorabilitate. Ar trebui să pleci de la o lansare şi să rămîi cu ceva, fără să te gîndeşti că ţi s-a făcut foame şi că trebuie să pleci fiindcă începe meciul. Da, lansarea e un moment de sărbătoare pentru un autor, dar parcă lansările au căzut în rutină. Pe mine mă interesează ideile de la o lansare. Ce-am observat în lansări? Se folosesc cuvinte: „excepţional“, „senzaţional“, „un scriitor foarte talentat“. Nu-mi vorbesc despre produs, despre cartea lansată, există o mare de cuvinte, care doresc să-l facă aparte pe autor. Dar nu aşa îl singularizezi pe autor, prin aceste epitete.

Era un Petre Barbu plin de vitalitate

De ce ai vrut să-ţi republici Dumne­zeu binecuvîntează America, de ce ai tipărit ediţia a II-a?

Am vrut să văd dacă acest text rezistă şi după 21 de ani de cînd a apărut, dacă rezistă la noile generaţii de cititori, dacă rezistă la piaţa editorială din prezent, dacă se va vinde. Apoi, am dorit să apară împreună cu spectacolul de teatru radiofonic montat de regizorul Attila Vizauer, la Societatea Română de Radiodifuziune, în 1997.  Am vrut să ofer un „pachet cultural“. În al treilea rînd, am vrut să fac un exerciţiu de narcisism, să mă uit în acest text şi să-mi amintesc cum eram în 1995. Ai să spui: de ce nu te-ai uitat în oglindă? Mi-am dorit un narcisism artistic. Am simţit că era un Petre Barbu plin de vitalitate, cu o mare inocenţă, cu un spirit ludic, cu umor. Între timp, am văzut că spiritul ludic mi s-a cam tocit. M-am gîndit, apoi, la cei care nu mai sînt lîngă mine. Pe vremea aceea, aveam o doză de aroganţă, că nimic rău nu mi se poate întîmpla, că nu am ce pierde. După 21 de ani, i-am pierdut pe foarte mulţi dintre cei care mă iubeau atunci.

Pe cine ai pierdut?

Nu vreau să par o victimă a vieţii. Mi-am pierdut familia, decimată de cancer.

Şi mama, şi tata?

Şi sora mai mică. E un sentiment cu care nu mă pot împăca. Un sentiment, de fapt, inutil. Scriam cu aroganţa că nu am nimic de pierdut. Şi cred că nu am ştiut să-mi gestionez aceste pierderi.

„Să gestionez aceste pierderi“ nu e o formulare prea plată?

N-am ştiut să stau alături de ei, de suferinţa lor, de bolile lor, de dorinţele lor.

Oricine ţi-ar putea spune: erai în Bucureşti, lucrai în presă, viaţa ta era în Capitală, părinţii tăi erau la Galaţi, nu puteai să demisionezi şi să pleci la părinţi.

Nu sînt genul de scriitor, de „artist“, care să spună: eu am de scris un roman.

Nu ne referim la „artist“, ne referim la faptul că aveai o profesie, erai jurnalist, şi aduceai nişte bani în casă, pentru familia ta.

Da.

Te mai puteai împărţi?

Da. Trebuie. Asta a fost opţiunea mea, să mă împart, cu traumele pe care le-am generat în familia mea. Nu vreau să par o victimă, nu vreau să-mi plîng de milă, nu vreau să-mi găsesc motive. Acesta mi-a fost destinul şi trebuie să-l duc pînă la capăt. Timp de zece ani, mai bine de zece ani, m-am împărţit, m-am scindat. Totuşi, cînd a fost de plecat, trebuia să plec, să fiu tot timpul cu părinţii mei, cu sora mea. Nu poţi să laşi un muribund, un om suferind. Să spui: ştii, eu acuma am un program, am de scris un articol, trebuie să scriu ceva. Nu. Te încalţi, te urci în tren şi te duci, chiar dacă ştii că partida e pierdută.

Petre Barbu, în acei ani, anii ’90, aveai ambiţia să scrii, în timp ce istoria era cu noi şi peste noi. De ce ai trăit aşa, scriind literatură?

Aşa simţeam: să scriu literatură. Poate că ar fi trebuit să mă angajez la o firmă de întins cabluri de televiziune – care a fost o afacere. Dar cred că asta am ştiut cel mai bine: să scriu. Am scris acest roman în perioada 1992-1993, cînd lucram la revista Cuvântul, pe vremea răposatului Radu G. Ţeposu, Dumnezeu să-l odihnească. Era o trupă de jurnalişti şi condeieri redutabilă. Erau în redacţie: Ioan Buduca, Răzvan Petrescu, Carol Sebastian, George Arun, Mircea Ţicudean. Gravitau: Ioan T. Morar, Ioan Groşan.  În opinia mea, acea echipă de jurnalişti şi de scriitori a fost una dintre cele mai bune din presa postdecembristă. La Cuvântul, eu am trăit foarte crispat şi complexat din cauza acelor oameni talentaţi. Mă copleşeau.

Era o compensare a ta, să scrii la Dumnezeu binecuvîntează America?

E posibil. Mai trebuie să spun un lucru: am cîştigat o bursă Soros, care se oferea, atunci, multor scriitori care doreau să publice o carte nouă. Bursa era acordată timp de un an de zile. Primeam cîte o sută de dolari pe lună. Erau bani, atunci! Din suta aceea de dolari, mi-am cumpărat o bibliotecă, de lemn, care rezistă şi acum, în ea îmi ţin cărţile. Şi m-am simţit scriitor: produceam, din scrisul meu, ceva.

Erai căsătorit?

Eram căsătorit.

Te simţeai un cap de familie care aduce bani în casă?

Nu m-am gîndit la asta. Eram responsabil faţă de mine şi faţă de scrisul meu. Ştiam că trebuie să produc ceva, care să-mi aducă ceva bani. Nu mă pricepeam să şurubăiesc chiuvete sau becuri, dar puteam să monetizez scrisul meu.

Ai reuşit, într-un an de zile, cît a ţinut bursa, să închei romanul?

Da. A mers bine scrisul la roman. Am participat, apoi, la Concursul de Debut în roman, de la Editura Nemira, pe care l-am cîştigat. Din juriu făceau parte: Valentin Nicolau, Radu Aldulescu şi Dan Petrescu.

Ai fost unicul cîştigător?

Da, cred că da, dacă îmi amintesc bine. Mi-a apărut volumul imediat şi am fost şi plătit. Oamenii de la Nemira s-au comportat foarte bine cu mine: m-au plătit la timp, m-au susţinut, mi-au promovat cartea.

Nu-mi spune nimic termenul de „generaţie“

Editura Nemira, înaintea editurilor Polirom şi Cartea Românească, a susţinut literatura română şi pe scriitorii români. Atunci au debutat Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Radu Jörgensen, Lucian Vasi­lescu. La Nemira a debutat şi Horia-Roman Patapievici, cu Cerul văzut prin lentilă, care a luat Premiul pentru Eseu al editurii. Am spus cîteva nume: te simţi parte dintr-o generaţie, cea numită a nouăzeciştilor?

N-am această conştiinţă, că sînt parte dintr-o generaţie. Într-adevăr, mă întîlnesc cu Radu Aldulescu, putem vorbi despre ce-am mai citit, ce mai facem, dar nu sînt un fan al generaţiilor. Asta este o chestiune care priveşte critica literară, istoria literară. Mie nu-mi spune nimic termenul de „generaţie“. Eu prefer să fiu atent la cărţile acestor autori, să le citesc, decît să mă gîndesc: ăăă, ăsta-i leat cu mine. Pe mine mă interesează rezultatul, cărţile, marfa.

Am senzaţia că Dumnezeu binecuvîntează America este un carnaval, o Românie în carnaval. Un carnaval care-i întrerupt doar de moarte. Ţi se pare în regulă interpretarea mea?

Îţi respect opinia. Poate fi un carnaval.

Aş vrea să mă contrazici.

Am scris Dumnezeu binecuvîntează America cu atîta suferinţă, cu atîta febrilitate, pornind de la faptul că personajele aveau atîtea speranţe, şi aceste speranţe se năruiau. Pornind de la această  dramă a personajelor, duceam povestea în fantastic. Sigur, dacă ne gîndim că ningea cu fulgi americani, dacă ne gîndim la primirea flotei americane, care, de fapt, era flota rusă, poate fi un carnaval. Toate ieşirile în fantast am încercat să le salvez prin tandreţe, prin căldură.

Îţi fac şi o mărturisire: îmi este drag de Luiza, sora lui Marius, cel plecat în America. Deşi trece prin medii sordide, o văd ca o fiinţă nobilă. Ai vrut-o neatinsă de mizerie?

Am gîndit-o pe Luiza ca un personaj răzvrătit. Eu nu prea sînt răzvrătit, dar mi-am găsit, în adîncul sufletului, acest personaj obraznic. M-am gîndit la Luiza ca la sora mea. Luiza nu are o poveste de dragoste. Lipseşte din acest roman o poveste de dragoste. Asta e!

Am un focus grup în care îmi testez textul

Cum a ajuns romanul piesă de teatru?

La un moment dat, m-am gîndit să schimb apa din acvariu. Am simţit că vreau să scriu o piesă de teatru. Aveam această materie, din roman, şi mi-a fost mai uşor s-o scriu. I-am spus unui prieten, lui Attila Vizauer, care este regizor la Radio Româ­nia, că scriu o piesă de teatru. Iar primul lui sfat a fost: ai grijă ca personajele să nu vorbească foarte mult, să nu plictiseşti. Am terminat piesa şi am înscris-o la un concurs organizat de Ministerul Culturii, intitulat „Camil Petrescu“.

Alt concurs?

Sînt fan al concursurilor. Eu nu ţin cont de faptul că eşti consacrat, că eşti un nume, că eşti un brand. Eu aşa gîndesc, că trebuie să mă confrunt tot timpul cu un juriu. Atunci, am cîştigat concursul „Camil Petrescu“, cu piesa Dumne­zeu binecuvîntează America, iar din banii primiţi mi-am cumpărat primul calculator. Piesa a fost preluată de Radiodifu­ziune, şi aşa a ieşit spectacolul radiofonic. Mai mult, Attila Vizauer a montat această piesă la Theatrum Mundi. Cînd am ascultat piesa la radio, am fost emoţionat de vocile actorilor, care rosteau replicile scrise de mine. Decu­pajul regizoral mi s-a părut foarte bun – mai aveam burţi prin text, care au fost scoase. Regizorul de teatru este un foarte bun cititor, este cel care citeşte cel mai bine un text de teatru. Teatrul radiofonic îl asculţi singur, în intimitate, faţă în faţă cu gîndurile şi cu ima­ginile, cu vizualul din viaţa ta. Dar impactul copleşitor a fost premiera spectacolului, la Thea­trum Mundi. Prima reprezentaţie s-a jucat la Teatrul Mic. Atunci m-am simţit ca un animal hăituit. Încolţit. De priviri. În foaier, în sală. Aveam senzaţia că toată lumea se uită la mine. Nu puteam să mă uit la spectacol pentru că stăteam cu urechea la ce spun oamenii din jur. Aveam o stare cumplită de panică, nu eram versat, nu eram hîrşit. În calitate de dramaturg, pierzi controlul asupra creaţiei tale. De fapt, nu mai este creaţia ta, este creaţia regizorală şi creaţia actoricească, pe textul tău. La ieşire, a fost teribil: pur şi simplu, îmi venea să fug, simţeam o presiune foarte mare. Cînd scrii poezie, proză şi eseu nu te vede nimeni, ai cartea, faci lansare, vin prietenii, după o lună îi întrebi: „Ai citit cartea?“. „Încă nu, dar eşti mare.“ La un spectacol de teatru, ai imediat reacţia, senzaţia este copleşitoare, vezi imediat unde ai greşit.

De cînd te ştii cu Attila Vizauer?

Ne ştim din 1983-1884. Eram amîndoi studenţi, la Politehnică, la Galaţi. Şi ne-am cunoscut la revista Orientări, a Centrului Universitar Galaţi. El era redactor-şef. Cu Attila Vizauer am ţinut tot timpul legătura. Dar niciodată nu m-am dus la Attila cu o piesă de-a mea: „Mai, Attila, monteaz-o, nu mai pot să trăiesc, niciodată n-am făcut asta“. I le-am dat să le citească. Au fost piese pe care le-a rejectat, iar altele care i-au plăcut. La Dumnezeu binecuvîntează America, Attila Vizauer şi Doina Papp au făcut o propunere de montare către Direcţia Editorială a Societăţii Române de Radiodifuziune, care a susţinut proiectul.

Ai spus la lansare că, atunci cînd termini ceva de scris, le arăţi prietenilor tăi. De ce ai acest obicei?

Am un focus grup în care îmi testez textul.

Cine face parte din acest focus grup?

Nu se poate spune. Exact ca la eşantionul reprezentativ de la alegerile electorale, nu se poate spune cine face parte din acest focus grup.

Ţii cont de ceea ţi se spune?

Da, întotdeauna. Cei care mă citesc înainte de publicare nu fac parte din sistemul literar, sînt oameni obişnuiţi. Romanul Dumnezeu binecuvîntează America, care nu este o ediţie revizuită, adaptată, ci este aşa cum l-am scris atunci, înainte de a-l trimite către editorul meu, Constantin Năstase, l-am dat la cîţiva oameni  să-l citească, l-am dat, în primul rînd, la cîţiva oameni tineri să-l citească.

Şi reacţiile lor care au fost?

Au fost bune. Cei care l-au citit mi-au spus că merită reeditat. Au fost şi unii care nu l-au citit, zicînd că n-au timp.

De ce te-ai dus la Tandem Media şi nu te-ai dus la Polirom sau la Cartea Româ­nească, unde ai  publicat şi alte cărţi de proză?

Am făcut această propunere, aşa, cu discreţie, dar n-am primit încurajări. Probabil că nici eu n-am fost foarte insistent şi convingător. Eu n-am vrut ca să încarc bugetul unei edituri. E vorba de încredere: dacă eu fac o ofertă şi editorul n-are încredere, nu insist. Aş vrea ca lucrurile să vină firesc. Nu vreau să bat insistent la uşă, ştiu că editorul investeşte şi timp, şi bani. Am prefarat să mă duc la Editura Tandem Media, pentru că am scos acolo şi Primul an de publicitate, şi am fost mulţumit. În plus, am găsit şi nişte sponsori: BCR, Omniasig şi Agenţia SmartPoint, pentru acest proiect. Am reuşit să adunăm bani pentru tipărire şi pentru imprimarea CD-ului cu piesa.

Tu ştii cine e publicul tău, ştii cine îţi sînt cititorii?

N-am idee. Trebuie făcut un research.

Nu te întreb aiurea! Ai luat cu Marea petrecere, în 2015, un Premiu al liceenilor, la Iaşi, la FILIT. Poate acesta e publicul tău?

Acel premiu trebuie judecat prin procedura acordării lui. Li s-au dat liceenilor din Iaşi un număr de volume care au apărut în 2014. Şi din acel număr de romane, ei au ales Marea petrecere. Asta nu înseamnă că acel public este publicul meu. Mi-e greu să spun care este publicul meu. Lucrez în presă şi scriu despre publicitate, dar scriu după studii, scriu despre audienţe la modul informat, pe baza unor studii. Eu mai scriu şi la Adevărul, şi acolo am un public tînăr. Am fost surprins că, pe măsura trecerii anilor, textele mele au început să fie citite de oameni tineri, liceeni, studenţi, dar mai ales de oameni care au terminat de puţin timp o facultate.

E reconfortant?

Nu e o chestiune de reconfortanţă, ci una de responsabilitate. Cînd scriu, mă simt responsabil faţă de aceşti oameni, nu vreau să-i dezamăgesc, nu vreau să-mi simtă vocea schimbată, stridentă, nu vreau să-i mint. Unele texte sînt mai bune, altele mai proaste, nu pot să fiu genial în fiecare săptămînă, dar scriu cu responsabilitate, cu bună-credinţă.

„Aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă“

Eşti membru USR?

Nu.

N-ai vrut să fii membru USR?

Mă provoci într-o chestiune care mă lasă rece. Nu am avut niciodată acest gînd: să intru în USR. Am fost comod, mi s-au părut complicate procedurile, dosarul. Nici nu m-au interesat avantajele intrării în USR.

Te interesează disputele din USR?

Nu mă interesează. Nu citesc despre disputele din USR.

De ce?

Nu-mi folosesc. Pe mine mă interesează cărţile, textele. Eu am percepţia că oamenii nu mai discută despre textul în sine, ci discută pe lîngă text.

Dar ce scriu criticii despre tine te interesează?

Da, mă interesează, citesc, nu sînt de lemn Tănase. Dar nici nu stau cu emoţie, vai, vai, ce-o să se scrie despre mine? Şi nici nu dau telefoane, nici nu mă interesez în redacţii: cînd scrie, da’ de ce nu scrie despre mine? Un critic are o grămadă de cărţi de citit, nu poţi să-i impui despre ce să scrie.

Ştiu că eşti tradus în limba bulgară cu un volum de teatru şi, în sîrbă, cu Dumnezeu binecuvîntează America. Ai fi vrut să fii mai mult tradus, ai fi vrut să fii mai cunoscut în Europa?

N-a fost acesta scopul meu. Pentru mine, cel mai important lucru este să pot să scriu. În privinţa traducerilor, am lăsat lucrurile la modul natural. De exemplu, unei traducătoare din română în italiană, Anita Bernacchia, i-a plăcut foarte mult Blazare. A început să traducă. Şi n-a reuşit să găsească vreun editor în Italia. I-am spus: sînt foarte liniştit, nu trebuie să-ţi faci probleme, nu trebuie să suferi, ne vedem la o cafea, cînd vii la Bucureşti. N-am chestia asta: dacă nu sînt tradus, nu mai pot să dorm. N-am asemenea obsesii. Pînă să-ţi vorbesc aşa, am trecut prin anumite exerciţii, m-am autoeducat. De exemplu, cînd am cîştigat Premiul Uniter pentru Cea mai bună piesă, Tatăl nostru care eşti în supermarket, am fost nebun de fericire. Am pus piesa în plic şi am trimis-o la vreo 30 de oameni de teatru, regizori şi directori de teatru. Ei bine, am primit doar un răspuns, de la domnul Alexandru Dabija, restul a fost tăcere. Mie mi se pare un gest firesc să ţi se răspundă, ceva de genul „nu ne interesează“, „nu vă putem monta piesa“, dar e normal să primeşti un răspuns. Eu n-am primit. L-am întrebat pe un critic de teatru, versat, de ce nu mi se răspunde. Iar el mi-a răspuns: „Aşteap­tă, aşteaptă, aşteaptă“. Cît? „Aşteap­tă, aşteaptă, aşteaptă“. Într-o piaţă editorială normală, există foarte multe formule de politeţe, care includ chiar un refuz diplomatic. La noi – tăcere.

Cum ai ajuns să fii tradus în sîrbă cu Dumnezeu binecuvîntează America?

A venit la Editura Nemira un editor sîrb, care a dorit să mă traducă, ştia româneşte. Eu nu credeam că e ceva serios. După ceva timp, la Nemira, au ajuns două exemplare cu volumul deja tradus în sîrbă. Numai că volumul a apărut, dar n-a putut fi distribuit. Începuse războiul în Serbia, americanii bombardau Belgradul, şi nu puteai vinde un roman cu titlul: Dumnezeu binecuvîntează America.

Eu mă simt bine cînd citesc cărţile autorilor români

Cum te simţi în lumea literară? Sînt lucruri care te afectează, care te provoacă, care te uimesc?

Eu mă simt bine cînd citesc cărţile autorilor români. Eu nu mă duc la Bookfest sau la Gaudeamus. E prea multă lume, e prea mare agitaţie. Pe mine mă interesează cărţile. Dacă vreau să cumpăr o carte, mă duc într-o librărie sau o comand pe net, e relaţia mea directă cu cartea. Eu nu cumpăr cărţi de la Bookfest sau de la Gaudemaus, nu mă duc acolo să fiu văzut, nu mă duc să mă întîlnesc. Pot să-i trimit un e-mail lui Filip Florian şi să-i spun că am citit Zilele regelui sau Degete mici. Sau pot să-l sun pe Cătălin Mihuleac, autorul unui roman care mi-a plăcut foarte tare, America de peste pogrom. Eu nu vreau să fiu aplaudat sau să aplaud, apoi să mergem la o bere şi să o frecăm aşa. Eu îmi imaginez altceva: mă gîndesc la dezbateri. Mi-ar plăcea să văd la televiziuni dezbateri despre o carte, cu cartea pe masă, cu oameni care au citit şi care au o părere sinceră despre carte. Asta e o piaţă editorială normală, să citeşti cărţile şi să ai unde să-ţi spui părerea despre ele. Eu vreau să se discute despre cărţile mele şi ale colegilor mei, să fie citite. A poza că eşti scriitor nu-mi place. Eu nu mă duc la redacţie să le spun colegilor: uitaţi-vă la mine, eu sînt scriitor, astăzi nu-mi pot da articolul, sînt scriitor. Cînd mă duc la redacţie, am acest gînd: să-mi fac treaba pentru care sînt plătit. Nu pot să fac mofturi, băi, eu sînt scriitor, nu pot să scriu azi, sînt obosit. Fac parte dintr-o echipă de la un ziar, care face un produs, care trebuie vîndut.

 

Interviu realizat de Ovidiu ŞIMONCA