A mai trecut un Festival…

În pragul iernii, frustrările şi nemulţumirile îşi arată colţii parcă mai voioase decît în tihna festivalurilor din lunile calde. Dar nu despre aceste voioase descărcări de adrenalină aş vrea să vorbesc aici, căci toate festivalurile sînt inegale, peisaje cu urcuşuri şi văi prăpăstioase şi unde hulitele clişee îşi au, şi ele, partea lor de adevăr. Da, un festival, în ciuda tuturor eforturilor de selecţionare, nu poate selecţiona decît ceea ce i se oferă şi, în final, nu poate evita să reflecteze, cum se spunea pe vremea obsedantului deceniu, viaţa, adică viaţa teatrală „aşa cum e ea“. (Şi atunci ar trebui să nu uităm că acest festival a funcţionat „eroic“ cu jumătate din subvenţiile iniţiale, nevoit să renunţe sau să-şi restrîngă ambiţiile, mai ales la capitolul destinat trupelor invitate din străinătate, termen de confruntare şi de revelaţii reciproce important.)   Un eşec şi mai multe reuşite   Ce cîştigăm şi ce pierdem în acest joc al adevărului? De bună seamă, mult timp pierdut printre cîteva spectacole prăfuite, păstrînd încă luciul şi nostalgia anilor ’70, sau la cîteva experienţe prea ambiţioase, bătînd cu prea multă insistenţă la porţile modernităţii, acum, de cînd postdramaticul are drept de cetate şi serveşte de alibi pentru […]