A rămîne viu în comunism (I)

Nu cred că poate contesta cineva cu argumente solide, demne de luat în seamă, faptul că Nicolae Breban este unul dintre cei mai importanţi romancieri ai literaturii române din ultima jumătate de secol. În plus, este singurul autor din generaţia ’60 care nu doar că a suferit, în ultimele două decenii, de pe urma unor blocaje de inspiraţie (termen care, de altfel, nu îi este pe plac), dar şi-a înteţit ritmul scrisului. Breban reprezintă cazul, atipic în literatura română, al scriitorului obsedat de propria operă, al celui care are ambiţia de a-şi construi opera ca un tot unitar, ca un templu. De aceea, cărţile sale comunică între ele, reiau aceleaşi mari teme: relaţia dintre ucenic şi maestru, dintre călău şi victimă, voinţa de putere, amoralitatea, pe filieră dostoievskiană.   Prin urmare, fiecare nou roman pretinde o lectură atentă şi un efort comprehensiv ceva mai special; încadrarea sa în corpusul întregii opere a lui Breban devine aproape obligatorie, întrucît există o anumită gradare semantică, o dispunere silogistică a cărţilor. Este acesta un motiv pentru care, în ultimii ani, autorulBuneivestiri pare a-şi fi pierdut nu doar cititorii (dar ce scriitor nu şi i-a pierdut?), ci şi comentatorii. Critica nu a mai ţinut […]