A rămîne viu în comunism (II)
Nicolae Breban - Singura cale
- 30-03-2012
- Nr. 618
-
Bogdan CREȚU
- Literatură
- 3 Comentarii
Romanul se aşază pe linia consacrată a întregii opere a lui Nicolae Breban: relaţia dintre maestru şi ucenic. Fiind, aparent, un tînăr propulsat doar de „voinţa de putere“, de o ambiţie energică, lipsit, la o privire superficială, de calităţi evidente, Calistrat B. Dumitrescu posedă însă un acut simţ al nuanţelor: ştie că, într-o asemenea perioadă, a reuşi înseamnă a supravieţui şi mai ales ştie că are nevoie să-şi acorde timp şi să fie capabil de „supunere“ pentru a-şi definitiva propria formare. E un adolescent genialoid, a cărui majoră calitate o constituie răbdarea cu sine. Lecţii despre amoralitate Primul maestru de care se simte dominat este iezuitul Tempfli, un personaj rafinat, care acumulează experienţa unei imense tradiţii şi care reprezintă, de fapt, imaginea unei lumi a spiritului definitiv îngenuncheate de comunism. Faţă de acesta Calistrat simte o atracţie irezistibilă, o fascinaţie pe care o califică, orgolios, drept slăbiciune. Şi totuşi, reuşeşte să deprindă de la el o lecţie de viaţă, un unghi potrivit de a se plasa în lume, care îi permite o privire ce decupează esenţa; iezuitul îi consolidează ideea că adevărul cel mare, unicul, singurul important nu ţine de criteriile obişnuite, de logică, de morală, de bun-simţ; „adevărul nu […]
Da, este vorba, firește, doar de nuanțe. Ar mai fi câteva. 🙂
Foarte de acord cu teza conform căreia toate romanele brebaniene comunică între ele, prin temele ce revin ”obsesiv”, plictisitor pentru unii, cei care nu știu că este o tehnică folosită și de maeștrii spirituali, care repetă continuu aproape aceleași lucruri, încercând să trezească conștiința absentă, confuză sau distrată (Buddha spunea, de exemplu, că pentru a fi sigur că un om a auzit ceea ce îi spui, ar trebui să repeți cel puțin de 3 ori mesajul și exact sub aceeași formă), prin personaje (unele la fel de vii ca și cele din romanele realiste) și, mai ales, prin tipul de relații care se instaurează natural între ele. Autorul cronicii menționează doar câteva, ce se regăsesc pe de-a-ntregul în romanul ”Singura cale”: ”…relaţia dintre ucenic şi maestru, dintre călău şi victimă, voinţa de putere, amoralitatea, pe filieră dostoievskiană.”(În paranteză doar, mă întreb dacă filiera acestei celebre ”amoralități” este într-adevăr dostoievskiană, pentru că, la o analiză rapidă, Dostoievski, e drept, unul dintre marii maeștri declarați ai romancierului, nu lasă nerezolvată nici măcar epic problema morală. Să fie, totuși, vreo altă ”filieră”?).
Din acest motiv, evident, se impune să citești mai mult decât o carte scrisă de Breban ca să poți înțelege tehnicile de construcție și să poți urmări planurile în care sunt dispuse romanele, să stăpânești textul, uneori de consistența unei magme poetice, și, mai ales, să nu te lași indus în eroare de diversiunile și manevrele romancierului, care se amuză de multe ori și pune intenționat, fără îndoială, inteligența cititorului la încercare. Cred că într-unul din interviurile sale mai vechi, vorbind admirativ despre strămoșii săi pe linie paternă, mai multe generații de preoți greco-catolici, își anunță intenția continuării tradiției, dar pe alt plan, de unde și modelul construcției sale epice: catedrala (nu templul!). O ”catedrală” nu din piatră și marmură, ci din cuvinte, propoziții și fraze. Cine are cunoștințe suficiente de arhitectură poate verifica dacă autorul se ține sau nu de planuri.
În cel mai recent publicat roman al său (primul scris la persoana I, cum observă prompt criticul ieșean), probabil și pentru a se apropia mai mult de personajul principal sau, cine știe, a lăsa loc liber speculațiilor, Nicolae Breban își poate pune în joc experiența personală, adolescența și tinerețea, trăite pe viu în perioada de după război și în anii de vârf ai stalinismului, când supraviețuirea nu era garantată nici măcar vag de vreo lege și când existau doar două forțe cu care se putea lupta împotriva terorii instituționalizate: inteligența, de multe ori, din păcate, în forma sa cea mai vulgară numită parcă viclenie, și șansa, norocul, care seamănă bine cu o protecție divină și care nu se poate înțelege sau explica.
Cred că se poate spune fără teama de-a greși că ”Singura cale” este înainte de toate un ”bildungsroman”, un roman d’apprentissage, cum spun francezii, căci eroul, un adolescent care a trăit deja teroarea arestării tatălui își ”jură” probabil să supraviețuiască și își părăsește familia care demult nu-i mai poate asigura vreo protecție, orașul, etc. pornind în căutarea unei soluții. Foarte repede își dă seama că are nevoie să învețe de la alții cum se poate supraviețui, ba chiar depăși statutul de ”victimă”, căci tânărul Calistrat B. Dumitrescu cu aroganța și timiditățile sale pare o victimă ideală, care se salvează in extremis doar fiindcă descifrează și înțelege mecanismele după care funcționează noua putere. Înțelege repede și folosește cu oarecare eleganță limba de lemn vorbită în sistem, astfel că noii șefi, noii stăpâni îl remarcă și de aici începe cu adevărat ”formarea” sa, în realitate o continuă, subtilă sau violentă, încercare de corupere, de îndoctrinare și de „re-educare” în spiritul falsei, imaginarei, utopicei societăți egalitare, care pe măsură ce prinde formă, ieșind din manualele propagandei de partid, se dovedește un monstru ce legitimează crima, abuzurile și inegalitățile de tot felul. Personajul principal, un tânăr atipic pentru acele vremi, care crede în idee, dar nu și în posibilitatea aplicării ei, își va rata ”ucenicia” care i se oferise și după câteva eșecuri dureroase (cazul Vasilescu-Pongracz sau al văduvei) va renunța și să devină el însuși un ”maestru” pe cont propriu. De altfel, maeștrii tânărului , unii impuși, alții aleși, se dovedesc toți falși și vor fi respinși, părăsiți, uitați unul câte unul, mai puțin tocmai cel care nu avea prea mari pretenții de maestru, Const Buzilă, care trezește prin gestul său nebunesc, sinucigaș, conștiința amorțită, demoralizată a tânărului, resuscitându-i credința în sine, în propria ierarhie de valori. Calistrat B. Dumitrescu înțelege că un adevărat maestru nu este doar un teoretician, un manipulator fără scrupule de destine și conștiințe, ci o ființă care se sacrifică și care se dăruiește trup și suflet unei credințe.
Meritul prim al romancierului cred că este acela de a fi reușit să descrie cu luciditate sistemul comunisto-stalinist văzut din interior, fără a-l umaniza sau înnegri. Descrie, dar nu ca un istoric sau un memorialist, ci în așa fel încât disecă practic mecanismele puterii și, mai ales, cele ale atragerii tinerilor în mașina represivă sau de propagandă, precum și felul în care s-a produs ”murdărirea” unor idealuri sociale nobile, pe fundalul luptelor interne pentru putere și cu concursul implicării politice internaționale.
Una din secvențele cele mai terifiante ale romanului mi se pare cea în care Calistrat, mânat de o răzbunare stupidă împotriva unui fost profesor care își bătuse cândva joc de el și de familia sa, este pe punctul de a vira definitiv în direcția răului absolut, care era pofta sadică de putere asupra altora. Scena amintește de descrierile „proceselor” terorii, organizate în China de Gărzile Roșii maoiste.
De semnalat și dezvoltările teoretice ale unuia dintre așa-zișii maeștri, nea Ștefan, fost ilegalist, ideolog al puterii, care profetizează turnura naționalistă a comunismului românesc și apariția iminentă a unui dictator.
Poate că ar fi interesant de urmărit în romanele brebaniene de după 1989, dacă se poate vorbi într-adevăr de apariția unor noi teme, cum ar fi cea a problemei identității noastre naționale, incluzând și analiza unui posibil naționalism post-ceaușist sau a renașterii unor mișcări extremiste.
Aveti dreptate, din fraza pe care o comentati in ultimul paragraf, lipseste un „nu”. A se citi: „În plus, este singurul autor din generaţia ’60 care nu doar că NU a suferit, în ultimele două decenii, de pe urma unor blocaje de inspiraţie…” Multumesc pentru atentie si pentru nuante!
Cronica nu este nici pe departe superficială, așa cum pare că se îngrijorează autorul ei.
Poartă un titlu curajos, provocator chiar în contextul de față – un titlu care este de mirare că n-a stârnit până acum decât interesul ilustrului cuplu de comici care brăzdează adânc și conștiincios, număr de număr, toată zona de comentarii și nici o reacție din partea unor adevărați, binecunoscuți justițiari puri și duri, capabili să producă noi și importante valuri de sughițuri indignate – are o introducere promițătoare, de la care ar putea porni câteva analize și dezbateri serioase pentru cei realmente interesați de literatura română, de suferințele și avatarurile ei din ultimii ’50-’60 de ani, urmată apoi, evident, de ”corpul” propriu-zis al cronicii, o încercare austeră, prudentă, intenționat (poate) lipsită de sentiment, de prezentare a romanului ”Singura cale” și o încheiere pe măsură, adică tocmai bună să descurajeze cititorul timid, precum și ”concurența” leneșă și urâtoare de eforturi analitice ample.
Sunt însă și pasaje care ar merita regândite.
Despre Nicolae Breban s-a vorbit foarte mult și s-a scris prea puțin. În orice caz, în ultimii 40 de ani, s-a amintit insuficient faptul că acest romancier nu este doar, așa, ”unul dintre cei mai importanți romancieri ai literaturii române din ultima jumătate de secol”, ci, pur și simplu, un foarte mare scriitor, ”un animal al scrisului”, cum inspirat l-a descris Paul Goma(care nu e tocmai omul înclinat să-i facă vreun compliment gratuit), un artist de excepție, care a scris și scrie, cu încăpățânare uimitoare, într-o limbă de circulație carpato-danubiano-pontică, literatură de ”nivel” universal. Desigur, acesta nu e un bun și suficient motiv pentru a fi astăzi simpatizat, onorat sau salutat cu respect de critica autohtonă, perfect tributară încă modelului strămoșesc, caracterizat prin relații de tip ”patroni et clientes”, dar și prin felonie și alte activități prestate doar în funcție de interesele personale și nu, așa cum ar trebui, servind exclusiv interesele literaturii române. De asemenea, este foarte evident că numai valoarea sa literară nu reprezintă o motivație valabilă pentru a aduna în jurul romancierului mari mulțimi de cititori neavizați, căci aceștia, cert, au alte preocupațiuni mintale, ce nu se îndreaptă astăzi prioritar spre subtilitățile, profunzimile și plăcerile intelectului, spre rafinamentele stilistice ale artelor literare sau spre cunoașterea naturii umane, artistic intermediată de scriitor.
Nu e nevoie de lupă, ci de distanță, ca să-ți dai seama că atmosfera culturală românească nu e (și nici nu a fost vreodată) favorabilă unor creații literare serioase, de anvergură, cu numeroase și variate posibilități de interpretare și cu o problematică prea gravă pentru pragmaticul spițer Homais și pentru toate prelungirile spiritului său, enorm multiplicat în secolul XXI. Cum bine observă Bogdan-Mihai Crețu, Nicolae Breban reprezintă ”…cazul, atipic în literatura română, al scriitorului obsedat de propria operă…”. Ceea ce criticul ieșean uită însă să mai reamintească publicului său este că, fără nicio îndoială, nu există nici măcar un singur mare artist, scriitor sau nu, care să nu fi fost sau să fie îngrozitor de obsedat de propria operă, mai ales dacă, într-adevăr, are una, dacă a fost în stare s-o creeze și s-o susțină. Toți marii scriitori au trăit, mai devreme sau mai târziu, în lumile pe care și le-au creat, s-au salvat și ”nemurit” doar prin ele. E drept că în literatura română, nefiind decât foarte, foarte puțini foarte mari scriitori, neexistând precedente importante, Breban pare un ciudat, un ”anormal” și un exemplu care nu trebuie, în niciun caz, luat în serios.
Aici e nevoie de o digresiune, pentru a aminti cât e de amuzant, în epoca noastră, faptul că mulți din cei care se propun singuri spre a fi numiți scriitori, mă rog, unii sunt propuși de critici, sunt convinși și se și laudă că pot produce foarte ușor artă și asta încă fără să sacrifice nimic din confortul viețișoarelor lor familiale, sociale sau așa-zis profesionale. Nu, nici n-ar accepta vreun sacrificiu…! În plus, sunt 24 din 24 de ore morali și drepți în fața oricăror tentații pământene și pot crea fără suferință, aceasta din urmă fiind doar un moft al ”înaintașilor”, vreo modă depășită sau vreo extravagantă inclinație masochistă. Câțiva, mult mai fioroși, sunt convinși din leagăn că nu există diferențe între artiști, că nu e drept și corect ca ele să existe, că toți, dar absolut toți sunt egal ”înzestrați” și e o nerușinare că unii îndrăznesc să se manifeste ceva mai original, adică să nu se îmbrace chiar tot timpul în pijamaua transpirată a ponositei modestii, dacă au toate motivele să mai fie și mândri de ei. De unde și concluzia că ideologiile totalitare nu se cuibăresc doar în politică sau acolo unde le vede tot poporul.
Revenind însă la cronică și la înțelegerile despre Nicolae Breban și evoluția sa literară din 1989 încoace, ne împiedicăm de o frază: ” În plus, este singurul autor din generaţia ’60 care nu doar că a suferit, în ultimele două decenii, de pe urma unor blocaje de inspiraţie (termen care, de altfel, nu îi este pe plac), dar şi-a înteţit ritmul scrisului.”. Poate că e un efect intenționat paradoxal, căci altfel nu știu cum poate fi adevărat ca un ”blocaj de inspirație” să se manifeste printr-o fecunditate de-a dreptul înspăimântătoare. Între 1991 și 2011, romancierul a scris continuu și a publicat 10 (zece) romane de mari proporții, un volum de nuvele, 10 volume de publicistică (eseuri, memorii), două volume de poezie, cel puțin o piesă de teatru și asta fără să poată fi vorba sub nicio formă de grafomanie. Oricare dintre volumele publicate depășește în valoare estetică media a ceea ce s-a publicat, mai ales sub formă de proză, în ultimii 20 de ani în România. Toate ”reproșurile” pe care critica i le-a făcut romancierului în ultimii ani sunt într-adevăr superficiale, o diversiune pentru a masca un dezinteres rușinos, bazat pe prejudecăți și idiosincrazii. Nu cred că se poate vorbi argumentat de un ”blocaj de inspirație”, dar ar putea fi vorba de o căutare activă de noi formule, de noi teme ce se nasc direct din actualitate, de tonuri și voci noi, cu care să se poată adresa publicului său virtual, rămânând totodată fidel sieși, ”obsesiilor” și ”părerilor” sale. Dacă se vrea neapărat o discuție despre blocajele scriitorului, poate că acestea ar trebui căutate în perioada de dinaintea debutului din 1965, cu ”Francisca”, sau între 1984 (anul apariției extraordinarului roman ”Drumul la zid”) și 1989, când autorul pare să fi traversat o criză existențială.