A scrie testamentul altcuiva

Ostracizat de către societatea secolului al XIX-lea, Oscar Wilde este văzut în 1900 – ultimul său an de viaţă – drept „întruchiparea însăşi a păcatului“. Era o lume care condamna încă arta atunci cînd aceasta nu reuşea să se încadreze într-o serie de tipare ale moralităţii, era o lume care se temea, de fapt, să-şi vadă în artă reflexia propriilor vicii. Oare cum ar fi arătat testamentul unui estet ca Oscar Wilde, care avusese puterea şi „impertinenţa“ să depăşească limitările epocii sale şi să devină un cinic, pedepsit însă pentru curajul său? Peter Ackroyd reuşeşte să se transpună perfect în condiţia artistului damnat, pentru că a experimentat tărîmurile interzise, dar atrăgătoare ale viciului şi ale libertăţii mentale, iar în damnarea sa fatală singura resemnare rămîne cea a confesiunii scrise. Imaginarea acestei confesiuni, ce ar fi putut să aparţină, într-adevăr, unui scriitor care moare chiar în ultimul an al unui secol incapabil de a-şi asuma propriile vicii şi infamii, dar ipocrit pînă la a-l condamna pe cel care atentează la stabilitatea aparenţelor, este miza cărţii lui Peter Ackroyd, Ultimul testament al lui Oscar Wilde. Nu este un pact ficţional greu de acceptat, greutatea este, în fapt, aceea de a-ţi reaminti, pe […]