Abordări aberante

V-ar plăcea să vă crească Parlamentul salariul, printr-o lege, cu jumătate din cît aveţi? Şi mie. V-ar plăcea să vă negociaţi salariul direct cu şeful Guvernului? Şi mie. Probabil că, dacă nu lucraţi în învăţămînt, în sănătate sau într-un alt domeniu bugetar, nu o să aveţi onoarea… Sindicaliştii se simt motivaţi să facă ceea ce ştiu ei mai bine, adică să protesteze şi să facă greve, spunînd că merită această mărire. Cîteva voci din „privat“, oameni serioşi, care conduc companii mari, şi diverşi comentatori, implicaţi şi ei în dezbaterea din educaţie, au reacţionat şi au spus că aşa ceva nu este corect, pentru că nu putem creşte salariul unei categorii aşa mult dintr-odată, respectiva creştere nejustificîndu-se din punct de vedere economic. De obicei, o creştere salarială trebuie să fie bazată pe performanţă, pe creşterea productivităţii, şi mai pe urmă să vedem dacă salarizarea reprezintă soluţia pentru un învăţămînt mai bun.   Ambele perspective sînt oarecum aberante prin nerealismul lor. Prima, pentru că face abstracţie de instrumentele care duc către performanţă: descentralizarea deciziei, managementul resurselor umane, indicatori de calitate ş.a.m.d. Avînd de-a face cu un sistem imens şi puternic centralizat, deciziile sînt întotdeauna politice şi nu răspund, aşa cum s-ar cuveni, […]