Aceasta nu este o cronică

Atracţia grotescului, dus deseori pînă la extrem, a făcut, după 1989, mai multe victime printre regizorii din „vechea gardă“ a filmului românesc, însă cu siguranţă cele mai nefaste rezultate sînt decelabile în involuţia postcomunistă a lui Mircea Daneliuc, un cineast odinioară meritoriu.   Odiseea scabrosului daneliucian continuă pe marile ecrane cu un „film“ al cărui „scenariu“ (ghilimelele sînt obligatorii!) are la bază fragmente din Marilene, romanul aceluiaşi autor, care i-a inspirat şi Sistemul nervos (2005). Mi-e foarte dificil să scriu despre Marilena evitînd cuvinte din seria semantică „abominabil“/„dezgustător“/„oripilant“ ş.a.m.d.; dacă le-aş folosi, mi s-ar reproşa (probabil de către cineva care n-a văzut „filmul“ şi nici creaţiile imediat anterioare ale regizorului) că nu înţeleg estetica urîtului, însă urîtul lui Daneliuc a devenit complet inestetic. Transformarea nu a început recent: cineastul a fost primul nostru „mizerabilist“, cu mult înaintea lui Puiu şi a celor care l-au urmat. De pildă, unii spectatori pudibonzi au fost scandalizaţi, acum trei ani, de o secvenţă de la începutul Legăturilor bolnăvicioase (Tudor Giurgiu), în care Alex (Ioana Barbu) stă pe closet, însă Marilena (Cecilia Bârbora) se află în această postură cam un sfert din „film“.   Ce mai face ea în rest? Se pipăie sau este pipăită, […]