Pe 25 şi 26 octombrie, scriitoarea franco‑marocană Leïla Slimani (n. 1981 la Rabat, în Maroc), cîştigătoarea Premiului Goncourt 2016, a fost prezentă la Bucureşti cu ocazia lansării romanului său Chanson douce (Gallimard, 2016), în traducere românească – Cîntec lin (Pandora M, 2017, traducere de Nadine Vlădescu), dar şi a acordării Premiului Liste Goncourt – le choix roumain 2017 (care a revenit, anul acesta, romanului Un certain M. Piekielny de François-Henri Désérable). Am stat de vorbă cu tînăra autoare despre mizele literare şi sociale ale romanului său, dar şi despre semnificaţia pe care o are Premiul Goncourt pentru ea. (A.D.)
Leïla Slimani, aţi obţinut Premiul Goncourt în 2016, pentru cea de-a doua carte a dvs., Chanson douce (Gallimard, 2016)/Cîntec lin (Pandora M, 2017). Ce a însemnat Premiul Goncourt pentru dvs., dincolo de notorietate, şi de vînzările implicite?
O recunoaştere din partea colegilor mei scriitori, dar şi o recunoaştere din partea publicului – cartea se vindea bine chiar înainte de acordarea premiului (76.000 de exemplare în primele trei luni de la apariţie; după acordarea premiului, vînzările au ajuns la 600.000 de exemplare). Nu cred că premiul îmi va pune probleme suplimentare în ceea ce priveşte scrisul – care e, oricum, o activitate dificilă. Această notorietate şi recunoaştere nu cred că îmi vor complica, aşadar, o activitate în ea însăşi dificilă (atunci cînd scriu, simt nevoia să mă izolez total).
Nu-l cunoşti niciodată pe celălalt
Pentru romanul Chanson douce/Cîntec lin, care prezintă cazul clinic – bazat pe un teribil fapt divers – al unei bone care îi ucide pe cei doi copii pe care îi are în grijă, v-aţi documentat în vreun fel: patologie, psihologie clinică? Sau v-aţi documentat în privinţa thrillerului psihologic (fiindcă, într‑adevăr, romanul e un thriller psihologic)?
Nu, nu am avut nici un fel de documentaţie psihologică, detectivistică – e vorba de pură intuiţie şi de ficţiune. Am încercat să creez un personaj care să aibă coerenţa lui, inspirîndu‑mă din tot ceea ce am văzut în jurul meu, dar nu există o documentaţie propriu‑zisă. Probabil că există, totuşi, acolo spaimele şi obsesiile mele, lucrurile „ruşinoase“ ale psihicului nostru care prind corp în scriitură.
Care a fost resortul scrierii acestei cărţi, de ce aţi simţit nevoia să plecaţi de la acest teribil fapt divers?
E adevărat că acest caz m-a bulversat, iar apoi l-am găsit interesant în mai multe privinţe (poate că e şi una dintre spaimele mele profunde de mamă – şi eu am o bonă, care are grijă de cei doi copii ai mei): această tragedie pune problema străinului care vine şi se instalează în casa ta, şi pe care nu-l cunoşti cu adevărat. Cineva care trăieşte în propria ta intimitate, ştie totul despre tine – are şi o anumită putere asupra ta, prin faptul că are grijă de copiii tăi –, cineva în care ai încredere, dar care reprezintă apriori şi o formă de pericol – acesta e lucrul care m-a interesat. Şi faptul că, în fond, nu-l cunoşti niciodată pe celălalt, nu-i cunoşti pe oameni, lucrul e valabil chiar şi în cazul celor mai apropiaţi, există o parte de mister a fiecăruia, la care nu avem acces. Pe de altă parte, această ramă tragică a textului îmi permitea să asigur tensiune unor scene de interior, repetitive prin forţa lucrurilor (rutina zilnică a familiei, a bonei care are grijă de copii etc.).
Miza socială a fost una dintre cele mai importante în cartea dvs.?
Da, dar plasată în plan romanesc. Era important să redau modul în care oamenii pot trăi practic împreună, pot partaja un cotidian fără „să se povestească (se raconter)“, fără să ştie cu adevărat detalii unii despre ceilalţi. Bona (Louise) şi cei doi soţi se află ca pe o scenă de teatru, replicile pe care şi le dau sînt adesea goale de sens, există neînţelegeri între ei. De fapt, cuplul nu se interesează cu adevărat de Louise, cei doi sînt conştienţi că ea face parte dintr-un mediu social diferit, pe care-l ţin la distanţă. M-a interesat să arăt un soi de luptă de clasă, dar fără luptă şi fără clase propriu‑zise – prin personaje concrete, încarnate.
S-a spus despre bona Louise că este „o căpcăună (une ogresse)“ – ca o aluzie la titlul primei dvs. cărţi (Dans le jardin de l’ogre). În acest cuplu, ea deţine, la un moment dat, puterea, printr-o inversare a rolurilor, ca un balans al jocului de putere între clasele sociale.
Da, bona e un caz aparte, ea e angajata familiei, dar pentru că are responsabilitatea copiilor cuplului, se ocupă de siguranţa lor – ea deţine şi o formă de putere asupra copiilor; dar şi asupra părinţilor. Dat fiind că ea se ocupă de copii, părinţii nu pot avea o relaţie la fel de frontală cu ea aşa cum ar avea cu orice alt tip de angajat. E vorba, aşadar, de o relaţie de tip stăpîn-sclav, angajator-angajat, dar care se modifică în permanenţă: puterea e deţinută/manifestată cînd de unii, cînd de ceilalţi.
Făcînd apel la un narator obiectiv, prezentaţi naraţiunea fără să interveniţi sau să judecaţi. Bona e adevărata protagonistă a cărţii pentru dvs., în roman?
Nu, cred că sînt cu toţii. Am încercat să acord importanţă tuturor personajelor care apar în carte, chiar şi celor episodice. Pentru că e vorba de o istorie colectivă, în care au cu toţii un rol de jucat: părinţi, copii, dădaca, vecinii, poliţista etc.
Aţi dorit să faceţi în roman o critică a cuplului burghez (bobo)?
Nu chiar, am o anumită afecţiune pentru ei. Chiar dacă am uneori o anumită ironie faţă de ei, această ironie e însoţită de tandreţe – sînt oameni bine intenţionaţi; nu am o privire critică asupra lor, nu-i judec; privirea critică se îndreaptă mai degrabă asupra acestui mod de viaţă în contemporaneitate, în care totul se petrece în viteză, oamenii sînt mereu debordaţi şi pe fugă, tind să se piardă pe ei înşişi…
În privinţa condiţiei feminine – avem de-a face cu două cazuri diferite în roman, pe de o parte, Myriam, mama copiilor, şi pe de altă parte, bona Louise. În ce-o priveşte pe Myriam, ea este mama tînără, cu doi copii pe care şi i-a dorit, dar care, la un moment dat, începe să se simtă marginalizată social şi doreşte să-şi reia activitatea profesională.
O susţin pe Myriam fără ezitare: cred că viaţa domestică, în care femeia se ocupă numai de copii, poate fi îngrozitoare, greu de dus. Voiam să arăt şi faptul că maternitatea nu înseamnă întotdeauna numai fericire, ci că există şi o latură dificilă a ei: izolare socială, singurătate; că există multă suferinţă în maternitate, multe frustrări, chiar furie. Voiam să arăt acest versant mai sumbru al maternităţii, şi dorinţa femeilor de a aparţine cetăţii, de a nu se închide în căminul familial, dorinţa de a avea un rol social, dar şi unul individual, de a nu se defini numai prin statutul de soţie şi de mamă.
Myriam trece de la o extremă la cealaltă, de la recluziunea domestică la activitatea profesională excesivă.
Da, însă oamenii sînt tentaţi să judece mai repede o femeie care munceşte foarte mult, faţă de una care rămîne mai multă vreme acasă, pentru a se ocupa de copii – lucru care li se pare firesc! Eu cred că nici unul dintre cele două cazuri nu este aşa-zicînd „normal“.
O întrebare legată de meseria de babysitter în Franţa: există în carte scena de la agenţia de babysitting, în care Myriam, care are origini magrebiene, e luată drept una dintre clientele care caută un job de babysitter… E o meserie care face loc rasismului?
E o meserie foarte puţin valorizată, practicată de imigrante, africane, magrebiene. Sistemul de babysitting nu e deloc reglementat, sînt foarte multe imigrante care lucrează la negru, unele dintre ele sînt „sans papiers“. E o meserie pe care francezii nu o mai practică, doar imigrantele – nu ştiu dacă ea lasă loc rasismului, ci mai degrabă prejudecăţilor. Cînd văd o femeie de origine magrebiană intrînd într-o agenţie de babysitting, cei de acolo sînt înclinaţi să creadă că e vorba de o clientă, nu de o mamă. Figura bonei e asociată de regulă cu imigraţia, cu figura imigrantei – acesta e sensul scenei din roman.
Tabuuri sexuale şi sociale
Aceste femei practică babysittingul toată viaţa lor?
Da, sînt imigrante din ţări aflate în război. Multe dintre ele sînt femei cu studii, avocate, jurnaliste etc., ai căror soţi au murit uneori în conflict, şi care se refugiază în emigraţie, în lumea occidentală – aici nu găsesc de lucru pe măsura studiilor lor, şi atunci fac babysitting.
Aţi terminat Sciences Po, aţi fost jurnalistă. La un moment dat, aţi vrut să deveniţi actriţă. Cum se face că aţi ajuns, finalmente, scriitoare?
Întîi de toate, mi-a plăcut întotdeauna să citesc, apoi am scris, tot aşa, de cînd mă ştiu – la început texte scurte, nuvele. De altfel, apreciez foarte mult forma concentrată a nuvelei, care se organizează în jurul unui conflict puternic. Dar nu credeam că voi fi în stare să scriu un roman, să ajung la capătul unei cărţi. La un moment dat, am început să mă gîndesc intens la acest lucru, să mă conving că chiar asta îmi doream să fac, şi după mai multe încercări şi eşecuri – am scris primul meu roman, Dans le jardin de l’ogre (Gallimard, 2014), care vorbeşte despre o femeie ce suferă de adicţie sexuală.
Abordaţi tabuuri – sexuale, sociale – în cărţile dvs.? Aşa se vede din cele două cărţi publicate pînă acum.
Nu ştiu, nu sînt conştientă de la început, atunci cînd mă interesează o temă, logica unui personaj, construcţia romanescă. În momentul în care apare cartea, îmi dau seama că, da, e vorba de o temă aparte, care-i interesează pe cititori. Dar raportul societăţii faţă de această temă e vizibil abia la final, cînd cartea e publicată, şi am de-a face cu reacţia cititorilor, care se arată şocaţi, uimiţi, interesaţi de subiectul ei transgresiv etc. Dar atunci cînd scriu, nu am în minte acest lucru, ci trama narativă, construcţia, personajul.
Cărţile dvs. au fost publicate în Maroc? Cum au fost receptate, ţinînd cont de tematica lor – mai ales aceea tratată de primul roman?
Da, au apărut în Maroc, şi au fost receptate foarte bine. Există, de altfel, în Maroc, o tradiţie a literaturii erotice – în care se poate înscrie şi prima mea carte. Cîtă vreme stăpîneşti arta scrisului, ai o scriitură clară, calmă – poţi ataca fără probleme temele erotice şi sexuale legate de emanciparea feminină. Pe de altă parte, trebuie spus că publicul care are acces la cărţile în limba franceză este destul de restrîns în Maroc (cărţile sînt, la rîndul lor, destul de scumpe), deci cărţile mele nu au putut ajunge, totuşi, la o categorie largă de public.
Interviu realizat de Adina Diniţoiu