Actualitatea provocării

Secolul al XIX-lea, resimţit pentru multă vreme drept sinonim al modernităţii noastre, a continuat să funcţioneze şi în secolul al XX-lea ca însemn al unei identităţi consubstanţiale, cu care am păstrat o relaţie ombilicală, în ciuda diferenţelor care deveneau din mers tot mai vizibile, marcînd trecerea către un „altceva“. Treptat, spre sfîrşitul secolului al XX-lea, percepţia asupra actualităţii „secolului romantic“ începuse să se istoricizeze, modernitatea al cărei debut fusese legat de anul 1830 devenind tot mai mult „istorie“. Astfel, în condiţiile emergenţei paradigmei post moderne, a apărut necesitatea reevaluării şi a reeşalonării vîrstelor modernităţii, situaţie în care modernitatea secolului al XIX-lea a ajuns să desemneze segmentul „primei modernităţi“, ca efect al unei sesizabile pierderi de viteză. Ca atare, discursul istoriei literare asupra secolului al XIX-lea începe să se reformuleze, reconfigurîndu-se tot mai mult ca un discurs asupra unei alterităţi, după ce, vreme îndelungată, „secolul romantic“ a fost resimţit ca o imagine răsfrîntă a propriei sineităţi.   Chiar şi aşa, din punctul de vedere al sensibilităţii şi al difuziunii ideilor, secolul al XIX-lea a fost chiar „mai lung“ decît altele, prelungindu-se cu lejeritate la nivelul mentalităţilor în interiorul secolului următor, conform logicii „duratei lungi“. Ba chiar, în anumite privinţe, aşa cum […]