Acvila de pe steag: Dorel

În perioada 2004-2014, ELB („Elitele loiale lui Băsescu“) au epuizat, la diverse scări, procedeele notorii ale autocompromiterii morale a unui intelectual public. S-au postat, mai întîi, pe un aliniament de vasalitate față de Traian Băsescu. I s-au prosternat prin gesturi de un servilism reprobabil. Nu li s-au încurcat limbile în babilonia cerului gurii cînd l-au omagiat pe Băsescu, dedicîndu-i libații și curtenindu-l ca niște valeți care deprindeau din mers arta supușeniei obsecvioase. Unii, virili, dar timizi, au „vorbit în căciulă“ (V. Streinu) în semn de protest față de insanitățile preziden­țiale. Sectanții președintelui i-au asigurat securitatea politică în momente de criză. De pildă, înaintea referendumului din 2007, după o levitație pe traseul Piața Presei Libere, Kiseleff, Arcul de Triumf, Piața Romană, Kentucky Fried Chicken, Piața Victoriei, Piața Unirii, Piața Constituției, Gabriel Liiceanu aterizează lîngă două babe, după care anunță că se socotește, alături de milioane de români, ostaticul Parlamentului: „Am ieșit în Piața Parlamentului [există doar Piața Constituției! – n.m.], pentru că, începînd cu data de 19 aprilie, consider că parlamentul este una din puterile statului scăpate de sub control, iar pe mine, împreună cu milioane de români, mă consider de atunci în arestul celor 322, prizonierul sau ostaticul lor. Am ieșit duminică, 22 aprilie, în Piața Parla­mentului (?) nu pentru că sînt pro-Băsescu [vai, dar cine s-ar fi gîndit? – n. m.], ci pentru că [breaking news – n. m.] Traian Băsescu a clătinat vasul cu mîl și apă stătută al tranziției“ (EVZ, 01.05.2007).

Coșmarul că Băsescu ar putea s-o șteargă de la Cotroceni după referendumul din 2007 le determină pe ELB să se înghesuie, care pe la televiziuni, care prin gazete, să instruiască electoratul cum să voteze împotriva demiterii președintelui. ELB imploră poporul să voteze pentru Băsescu. E unul și același popor „intolerant, xenofob, violent-și-laș, retractil, agitat-și-abulic…“ (Patapievici). Sau: „… poporul incult“ ce „va vota ani la rînd, ca salvator, pe cel care nu va face decît să-l îmbolnăvească mai rău“ (Liiceanu). ELB speră că poporul se va deștepta instantaneu din „fatalitatea prostiei“ (Traian Radu Ungureanu – TRU) în momentul votului, așa că îi trasează sarcini precise:

H.-R. Patapievici:  „Trebuie, prin urmare, să ne opunem demiterii președintelui Traian Băsescu: Votul este NU“ (EVZ, 19.05.2007).

Andrei Pleșu: „Voi vota contra suspendării!“ (EVZ, 19.05.2007).

TRU: „Rezultatul referendumului va anun­ța o noutate istorică. Citiți cu atenție inițialele. Națiunea unită – NU“ (Cotidianul, 14.05.2007).

Vladimir Tismăneanu (VT): „Votul împotriva suspendării lui Traian Băsescu este unul pentru onoare și verticalitate, pentru franchețe și adevăr“ (EVZ, 19.05.2007). E nostim să citești cum ELB îl invocă pe Raymond Aron ori se lasă asociate cu Spectatorul angajat (1981). Tismăneanu și ai săi cad însă pe capete în toate capcanele intelectualilor îmbarcați politic, așa cum îi definea R. Aron.

Aurelian Crăiuțu: „Marea eroare a intelectualilor care se angajează în politică, a arătat Aron, este aceea de a adopta o atitudine romantică, profetică și doctrinară față de fenomenul politic, acompaniată uneori de o considerabilă doză de metafizică iresponsabilă. Cel mai adesea, critica intelectualilor nu este una tehnică, de detaliu, ci una ideologică și sentimentală ce tinde să ignore sau să distorsioneze faptele pentru a le ajusta unor doctrine cu presupusă validitate universală“ (revista 22, 27.07.2005).

„Distorsionarea faptelor“ de către ELB m-a urzicat mai ales în episoadele cînd minciuna netedă servea predării unor lecții de justiție morală. Așezînd față în față realitatea de fapt și reflectarea ei în comentariile ELB, ai senzația ciudată că aceste elite nu erau contemporane cu ele însele. Strînse ciuci în jurul celor doi guru, Liiceanu și Pleșu, prea dedicați autoreflec­ției pentru a se mai ocupa de „antrenoratul“ discipolilor, după „modelul paideic“ de la Păltiniș, ELB au dovedit o remarcabilă solidaritate de grup: au gîndit omogen, partizan politic și zdrumicînd, în haite, orice animăluț străin reperat pe teritoriul lor. Ne-au trecut prin fața ochilor multe fițe de cuconet care, privindu-se în oglinda propriului ego, și-a trăit fortissimo emoțiile, impudorile, vanitățile. Interbelicii măcar ardeau la flacără mare, iar catastrofa experienței lor politice a avut forța unui cataclism spiritual plătit cu vîrf și îndesat. Antenele ELB n-au captat viitorul care nu le-a atras niciodată – ceea ce, iarăși, deconcertează, pentru că au recepționat o țară aflată în fuleu ambițios după intrarea în NATO și încheierea negocierilor de aderare la UE. România se oferea sieși ca o foarte bună oportunitate. ELB nu le era nici cald, nici rece. Plimbau mielul. Le păsa mai mult de-o grămadă dacă ne amintim că, în 02.01.2007, în Cotidianul, a doua zi după semnarea documentelor de aderare a României la UE, Cătălin Avramescu se întreba ca un blambete: „Cum ieșim din UE?“.

ELB întorc democrația pe vremea lui Menumorut

Pașoptiștii, intelectualii Primul Război Mondial, interbelicii au privit numai înainte, într-o viitorime a marilor prefaceri. Celor mai multe dintre ELB le-a stat ceasul în iunie ’90, la mineriadă. Iliescu și urmașii acestuia, FSN=PCR, oamenii întunericului, vînătorii de intelectuali, Securitatea nemuritoare au dat năvală peste ELB, torturîndu-le cu o stare de indefectibilă mineriadă. ELB au cărat peste tot această psihologie a plăgii deschise, a victimei irevocabile, s-au umplut de ură și agresivitate, pe ce au pus mîna s-a transformat în conflict, s-au războit cu ortacii asasini din adîncurile lor și au mutat răfuiala lor interioară într-un discurs public de intelectuali cu muștarul sărit de pe fix. ELB au descoperit în Băsescu un luptător împotriva acestei mineriade din ce în ce mai imateriale, dar, în continuare, furnizoare de violență, de comunism reluctant, de demoni ai trecutului totalitar.

Gabriel Liiceanu: „Nu pot să accept că cei [sic!] care sînt autorii morali și fizici ai mineriadelor fac pedagogie politică cu Traian Băsescu, cu președintele actual. Asta mi-e foarte greu să accept“ (Realitatea TV, 07.02.2007).

Dincolo de iadul secund al mineriadei se întindea iadul primordial: comunismul. Anticomunismul de ultimă serie se va naște, brevetat de Băsescu și Tismăneanu, în 18 decembrie 2006, în ședința Parlamentului. Am descris in extenso acel moment în capitolul „Condamnarea la moarte a comunismului (cu suspendare)“. Patefonul băsist a primit cu acea ocazie o piesă de rezistență împrumutată prietenilor de cel care, ca la Revoluție, a înșfăcat-o primul: VT. În buzunarul lui Tismăneanu se va afla cheia de boltă a noului anticomunism. Lui Băsescu i s-a rezervat un loc pe viață în Olimpul Comandanților de cursă lungă, într-o rezervă specială, la doar o aruncătură de ancoră de Edward Smith, căpitanul Titanicului.

Anticomunismul tismănean îl urcă pe Băsescu pe un soclu unde și pe Edmund Hillary l-ar lua cu rău de înălțime: pare că Băsescu n-a condamnat doar comunismul din România, ci comunismul planetar, de la origini și pînă în prezent. Atașat de fostul Președinte ca un timbru sec, acest anticomunism ornamental va fuziona prin absorbție cu V. Tismăneanu și i se va aduce un omagiu pios în toate pomelnicele privind moștenirea lui Băsescu.

Am mai scris despre contribuția neprecupețită a ELB la ascensiunea autoritarismului prezidențial. Lipsit de facultatea unor interogații aprofundate înainte, în timpul și după luarea unor hotărîri, Băsescu n-a trecut prin experiența scotocirii după vreun antidot la certitudinile sale. A greșit masiv pentru că nimeni din jurul lui nu l-a îndrumat, semnalîndu-i erori de raționament care, recunoscute la timp, i-ar fi putut cenzura măcar o parte dintre ideile sale scandaloase. Cine s‑o facă? E drept că lui Băsescu îi repugnau consilierii și prefera să acționeze à l‘improviste, după cum îl tăia capul. Nu vreau să cred însă că o astfel de alergie era intratabilă și nici că Băsescu le-ar fi trîntit ușa în nas ELB dacă acestea ar fi vrut, cu adevărat, măcar dintr-un impuls civic fleșcăit, să amendeze unele dintre rătăcirile prezidențiale. De ce n-au făcut-o? În interpretarea mea, corespondențele, în special în planul politicii interne, dintre Băsescu și ELB au depășit destul de repede pragul banalei încrederi reciproce. Punctele de vedere concordau în marile privințe. Se ajunsese la o confraternitate ce distribuia amical în interiorul egumeniei responsabilitatea fiecărui membru al acestei comunități. Paușalizarea vinovățiilor a creat o chimie zburdalnică în relația ELB cu Băsescu.

A fost un joc de intelectuali cinici, ieșiți din timpul lor și intrați pe vremea altora, pînă în depărtări sălbatice. Atunci cînd nu existau democrație, vot (universal), parlament, partide, opoziție, iar lumea era condusă de o adunare de elite „după o triere fundamentată pe tradiție, cultul castei și ereditate“ (H.-R. Patapievici). Guvernarea României lor ar fi fost asigurată de un „Executiv colegial“ (Cătălin Avramescu). Mă și mir că nu s-au gîndit să bată monedă cu Băsescu pe avers, toate ELB pe revers și Tismăneanu pe cant. Nici votul universal introdus în România după Primul Război Mondial nu lucrează pentru progresul democrației; ar trebui să se revină, după cum se pronunță același Patapievici, la votul cenzitar, la censul menit să limiteze cît mai drastic accesul la urne al acestui popor de nenorociți (misera plebs). Ar vota astăzi, în condițiile impuse de ELB, cîteva mii de cetățeni. Nu și femeile. Ar trebui să fiu consternat citind o căpiță de comentarii unde intelectuali umaniști notabili își reclădesc țara în tablouri himerice din care, ca un făcut, lipseș­te tocmai norodul? Ar trebui să-mi mușc mîinile de necaz gîndindu-mă că, totuși, poporul e actorul indispensabil al democrației, iar dacă a evoluat mai împleticit, dacă nu i s-au descîlcit la timp niște înțelesuri, asta se datorează într-o măsură și ELB, care, în cei zece ani de regim Băsescu, n-au făcut decît să-i impuie capul cu postulate trăsnite despre cetăți ideale și elitele lor nemuritoare?

Uscatul care nu se vede niciodată

ELB se vor fi simțit la înălțimea valorilor lui Băsescu, așa cum ne asigură G. Liiceanu, dar numai cu amendamentul că valorile fostului președinte au aparținut unui spirit brut și anevoie de cizelat, mediocru, modic în vizionarismul său cu bătaie scurtă și îmbuteliat în credința că lumea pe care a comandat-o zece ani trebuia să se adapteze, prin reproduceri cît mai fidele, metafizicii existenței pe puntea unui vas. Culmea este că, dacă Băsescu s-a mai înmuiat uneori pe la încheieturi, ELB și-au păstrat articulațiile în aceeași solemnă înțepenire.

Emil Hurezeanu: „… Ceea ce încerc să reproșez acestor iluștri prieteni, mulți dintre ei, așa îi consider eu [a citat cîteva dintre ELB – n. m.], este că purtînd principii, promovînd valori, indiferent de președinții trecători, întîlnindu-se cu un personaj (Băsescu – n. m.) atît de important pentru ei la un moment dat, omul acesta s-a schimbat, e în al cincilea an de mandat. Oamenii se schimbă, poate că în anumite situații – nu loialitatea, nu e cazul – atașamentul, înclinația domniilor lor pentru un astfel de personaj trebuia să devină mai relativizantă, mai critică. Simpatia nu trebuie să devină devotament, trebuie să fie un examen critic permanent“ (Realitatea TV, 18.06.2009).

Poate că, în epoca 2004-2014, intelectualitatea umanistă din România trebuia să consume acest fruct otrăvit al partizanatului politic. Îi venise vremea. Analizînd experiența franceză, Jacques Jouillard (într-un tête–à–tête cu Michel Winock, în Esprit, nr. 262, martie-aprilie 2000) ne-ar putea îndemna să sperăm că, după acest costisitor tămbălău de zece ani, intelectualii noștri, băsiștii, antibăsiștii și nebăsiștii, vor reîncepe să silabisească un dialog dus pe pustii după apariția lui Traian Băsescu. J. Jouillard: „… intelectualii au reluat dialogul între ei. Lucrul n-a durat prea mult. Pierre Bourdieu, de exemplu, a adus o nouă glaciațiune, prin denunțarea morală a celor care nu sînt de acord cu el. E deci o moștenire a perioadei numite a angajamentului, în timpul căreia Sartre refuza să dialogheze cu Aron pur și simplu pentru că, independent de interesul reflexiilor sale, era pentru el un «ticălos» și cu un «ticălos» nu se discută. La sfîrșitul perioadei angajamentului partizan, intelectualii au reintrat în dialog între ei, dincolo de clivajele politice“ (în Contrafort, aprilie-mai 2002, traducere de Mariana Codruț).

ELB și-au luat zborul la spartul tîrgului lui Băsescu cu țara. Au lăsat în urmă multă întunericime. Noroc cu Dorel, chemat să repare o conductă. Și Dorel a venit, cu tîrnăcopul. Și s-a făcut lumină.

Fragment din cartea Împăratul cu șapcă – Regimul Băsescu și elitele sale, ce va fi lansată la Tîrgul Gaudeamus, joi, 23 noiembrie, ora 14.00, la standul editurii Rao.