Alibiurile interbelice ale criticii lui Steinhardt

Umberto Eco aminteşte cu bunăvoinţă, în Limitele interpretării, de sugestia de lectură lansată de Borges, şi anume aceea de a citi celebra lucrare catolică De Imitatione Christi în lumina lui Céline sau ca şi cum ar fi fost scrisă de autorul francez, comentînd cu empatie: „Splendidă sugestie pentru un joc ce înclină către uzul fantezist şi fantastic al textelor“. Politeţea critică durează însă doar atît cît trebuie să dureze, Eco atrăgînd imediat atenţia asupra faptului că, deşi ridicînd mănuşa, acceptînd regula jocului şi, drept urmare, identificînd la Toma de Kempis cel mult cîteva pagini care ar fi putut părea scrise de Céline, această ipoteză nu poate fi susţinută prin intentio operis, întrucît sugestia borgesiană supralicitează excepţia şi fragmentarismul şi trece senin, cu arme şi bagaje, peste hotare şi demarcaţii în esenţă insurmontabile, fără anumite riscuri, în dauna unei perspective cu adevărat unitare, structurale şi integratoare: „Ceea ce nu funcţionează în această lectură e că nu se pot citi în aceeaşi optică alte pasaje din De Imitatione. Chiar dacă am raporta, forţînd, fiece frază la Enciclopedia Europei dintre cele două războaie, jocul n-ar putea să dureze mult timp. Dacă dimpotrivă ne-am referi la enciclopedia medievală şi am interpreta medieval categoriile operei, […]