„Alo, Presedintele!“

Am fost de fata in momentul in care presedintele Constantinescu s-a declarat invins de securistii care controlau presa in timpul mandatului sau si de fata am fost si cind un nebun i-a aruncat cerneala in barba sura. in ambele momente, m-am simtit coplesit de neputinta in fata nedreptatii. in primul moment, mi-am simtit zadarnicite de uneltiri idealurile pentru care strigam in ’96 prin pietele Bucurestilor, iar in al doilea, am simtit pe obrazul presedintelui, de parca ar fi fost al meu, ocara nebunilor. Cind T. Basescu a cistigat presedintia, impotriva sortilor, am crezut intr-o noua sansa, aproape divina, si m-a incercat exuberanta mitingurilor anticomuniste din vremea Conventiei. Presedintele Basescu nu parea usor de dus cu vorba si credeam naiv in renegatul lepadat de comunism care ii va invinge in numele dreptatii si adevarului pe cripto-comunisti cu propriile lor arme pentru ca le cunostea naravurile. Pe el nu-l puteau invinge securistii, lui ii mincau din palma. Tot ce trebuia sa faca era sa condamne comunismul, sa sustina reformele liberalilor si sa vegheze pentru ca noi sa traim mai bine. Restul ne raminea noua de facut. in schimb, liberalii au fost lasati, in neputinta lor, la voia opozitiei care le-a dictat guvernarea. […]