Alteritatea lingvistică în umbra întrebărilor deschise

Unul dintre conceptele cele mai dinamice ale discursurilor actuale, fie politice, fie normative, științifice sau publicistice, îl constituiemultilingvismul, termen care include ideea acceptării alterității lingvistice, reclamînd, în același timp, recunoașterea diversității culturale. Tocmai datorită acestui spectru larg al nuanțelor, devine un element structurant al discursurilor zilelor noastre, prezent și în contexte unde nu prea își are rostul, dar… „sună bine“.   O înțelegere pragmatică a termenului se oglindește în capitolul al II-lea, secțiunea 12 din Legea Educației Naționale, care se referă la învățămîntul pentru persoanele aparținînd minorităților naționale, lege intrată în vigoare de la începutul acestui an. Articolul 46 al legii prevede ca disciplina Limba și literatura română să se predea în instituțiile integrabile domeniului sus-semnalat, pe tot parcursul învățămîntului preuniversitar, „după programe școlare și manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă“, iar evaluarea să se realizeze prin „teste elaborate pe baza programelor speciale“.   Acest text normativ include în mod indirect recunoașterea bi- și multilingvismului în cazul elevilor aparținînd oricărei minorități naționale din România, care, pe lîngă limba ei maternă, studiază/își însușește limba și literatura română, urmînd un traseu achizițional specific, diferit de cel al elevului pentru care româna reprezintă limba maternă. Astfel, învățămîntul din acest domeniu devine […]