Michèle Ramis, ambasadoarea Franţei în România, şi muzicologul Nicolas Deshoulières
Muzicolog specialist în arta lirică romantică, în wagnerism şi perioada modernă de la începutul secolului al XX-lea, Nicolas Deshoulières este cercetător asociat la Universitatea Paris IV Sorbonne şi la departamentul de muzicologie al Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică (CNRS). Este, de asemenea, director de studii la Conservatorul din arondismentul IX al Parisului. El a venit la Bucureşti cu ocazia Festivalului „George Enescu“, iar în seara de 11 septembrie, a prezentat, în cadrul unui dineu organizat de Ambasada Franţei, o introducere muzicală pe tema „George Enescu şi Franţa“.
Cum situaţi/resimţiţi opera lui George Enescu în contextul muzical european şi internaţional, în prezent? Sînteţi, dacă am înţeles bine, specialist al perioadei romantice franceze (sfîrşit de secol XIX).
Compozitorul român George Enescu se înscrie într-o lungă tradiţie de muzicieni care şi-au petrecut o perioadă din viaţă în Franţa. În Vechiul Regim, Regele-Soare i-a propus italianului Giovanni Battista Lulli să devină muzicianul oficial de la Curte. Mai tîrziu, vienezul Christoph Willibald Gluck se va instala la Versailles, la propunerea Mariei-Antoaneta şi a lui Ludovic al XVI-lea. În secolul al XIX‑lea, am putea cita numeroşi muzicieni care s-au instalat la Paris, fie temporar, fie pentru întreaga lor viaţă: Liszt, Chopin, Mendelssohn, Wagner, Rossini, Bellini, Donizetti sau Verdi. Enescu a ajuns la Paris la vîrsta de 14 ani pentru a studia la Conservator, în clasa lui Jules Massenet. A cunoscut primele succese, aşadar, în Capitala franceză, în special cu orchestra lui Édouard Colonne la Théâtre du Châtelet. Muzica lui Enescu prezintă caracteristicile stilistice şi formale ale marilor compozitori din vremea lui, printr‑o orchestraţie rafinată apropiată de aceea a lui Maurice Ravel, dar şi printr-o căutare a subtilităţii limbajului armonic, strîns legată de modernitatea secolului al XX-lea (a şcolii de la Viena, de pildă). Dacă Enescu se înscrie mai mult, în anumite piese, în tradiţia moştenită de la secolul romantic (în special în primele sale opere), el se afirmă ca muzician în căutare de formule moderne odată cu A treia sonată pentru vioară şi pian op. 25, de pildă.
Care sînt influenţele culturale majore pe care le percepeţi în opera lui Enescu? Credeţi că influenţa franceză e importantă în creaţia lui? Dar cea românească?
Opera compozitorului român prezintă, mai întîi, analogii cu stilul francez al compozitorilor celei de A Treia Republici, din perioada 1870-1940, cu „scriitura“ de virtuozitate a unui Camille Saint-Saëns sau cu factura orchestrală a unui Claude Debussy. Dar numeroase partituri ale lui Enescu au la bază influenţe germanice. Întreaga Europă părea cuprinsă, la sfîrşitul perioadei romantice a secolului al XIX-lea, de frenezia wagneriană. Dacă sesizăm în Poema română op. 1 sau în A treia suită pentru pian op. 13 semnele unui romantism trecut – în special prin unele titluri de opere care ar fi putut fi imaginate sub Al Doilea Imperiu (1850-1870) –, alte opere ale lui Enescu se îndreaptă decisiv spre modernitatea epocii compozitorilor francezi Maurice Ravel sau Olivier Messiaen, ori a compozitorilor germani Richard Wagner şi Richard Strauss. Enescu scria, în acelaşi timp, compoziţii inspirate din folclorul românesc, pe care publicul parizian a avut ocazia să-l descopere. Putem cita cele două Rapsodii române op. 11, datînd din 1901, care vor inspira, de altfel, Dansurile româneşti ale lui Béla Bartók, cîţiva ani mai tîrziu. În prezent, cele mai cîntate compoziţii ale lui Enescu par să fie cele de la maturitate, însă artiştii redescoperă progresiv compoziţiile de tinereţe, care dau seamă deja de geniul unui mare compozitor.
Sînteţi şi pianist, aţi cîntat deja Enescu? Ce compoziţii preferaţi din opera enesciană? Ce anume veţi prezenta la Bucureşti?
În calitate de muzicolog şi pianist specializat mai mult în muzica sfîrşitului de secol XIX, am o preferinţă pentru operele de tinereţe ale lui Enescu, compuse în siajul lui Jules Massenet, pe vremea cînd tînărul, pe atunci, muzician român îşi făcea studiile la celebrul Conservator din Paris. Am avut ocazia să cînt Toccata extrasă din A doua suită pentru pian, compusă în 1901, care se înscrie direct în această estetică. Această piesă a fost, de altfel, prezentată la un concurs de compoziţie la Conservator, în acel an. Enescu a obţinut Premiul I – juriul fiind compus, printre alţii, din Claude Debussy şi Vincent d’Indy – pentru această operă marcată de influenţa postromantică a lui Paul Dukas sau chiar de neoclasicismul unui Francis Poulenc.
Cu ocazia Festivalului „George Enescu“, am dorit să vin la Bucureşti pentru a descoperi acest oraş minunat, bogat în influenţe culturale, dar în acelaşi timp şi multiplele influenţe stilistice ale operei compozitorului român. Am asistat la concertele unor artişti internaţionali invitaţi la Festival şi am participat, pe 11 septembrie, la invitaţia Mihaelei Dedeoglu, la emisiunea pe care o realizează la RFI. Am vorbit acolo despre George Enescu şi legăturile lui cu Franţa, aducînd, sper, o privire de muzicolog originală asupra acestui compozitor român format la Paris, care a făcut carieră şi care s-a stins în Capitala franceză.
Susţineţi conferinţe muzicale adresate unui public larg. Vorbiţi-ne puţin despre aceste conferinţe şi impactul lor asupra publicului. Aţi vorbit vreodată despre Enescu în cadrul lor?
Conferinţele muzicale pe care le susţin oferă publicului larg posibilitatea de a descoperi repertoriul muzicii clasice. Asociez prezentărilor ilustraţii sonore, iconografice şi animaţii video, şi un comentariu personal, pentru a aborda în mod neconvenţional şi ludic marile perioade ale istoriei muzicii. În opinia mea, numai printr-un asemenea tip de prezentare, destinată publicului larg, putem să‑i sensibilizăm pe nonmelomani în privinţa muzicii şi să valorizăm patrimoniul muzical.
Am avut deja ocazia să vorbesc, în cadrul conferinţelor mele, despre evoluţia a diferiţi compozitori străini din secolul al XIX‑lea, care au făcut carieră la Paris, precum Chopin, Rossini sau Enescu, ori care au stat o perioadă în Capitală şi care s-au inspirat din stilul francez (Franz Liszt, de pildă). În prezent, pregătesc o conferinţă muzicală pe tema „George Enescu şi Franţa“, în care voi vorbi despre influenţele stilistice caracteristice muzicii franceze în opera compozitorului român.
Interviu realizat de Adina Diniţoiu