Ambiguizare/dezambiguizare (II)

Nu există temă mai dificilă pentru scribul cultural din România decît Brâncuşi. Este atît de frecventată, încît devine comic a include numele artistului într-o frază cu ambiţii de decenţă. Dacă subiectul suferă de inflaţie pe plan intern, acoperirea sa temeinică de către specialiştii istoriei internaţionale a modernismului îl face dificil altfel. Între excesul de adulaţie şi excesul de competenţă, Brâncuşi dispare din cîmpul vizualităţii în cel al simbolisticii religioase – un fel de sfînt alunecos ca peştii săi complet nemistici, dar impenetrabili semnificativ. Strălucirea sculpturilor lui Brâncuşi e respingătoare la modul optic, se refuză ochiului, devenind un fel de absenţă. Absenţa e a logosului, a legăturilor narative pe care privirea noastră premodernă le caută în continuare. Pentru a lucra cu Brâncuşi în sens pozitiv, de înţelegere a demersului, sînt necesare două eforturi de lectură: 1. ambiguizarea formei; 2. dezambiguizarea conceptului. Formal, Brâncuşi se duce foarte repede foarte departe, dar o face în mod polemic, şi – a doua sa greşeală metafizică – o face rămînînd foarte aproape de subiectul pe care vrea să îl pună în criză. Să luăm exemplul cel mai notoriu – Sărutul. Nu întîmplător, probabil, una dintre cele mai plictisitoare lucrări ale sale, Sărutul e o reacţie […]