Amintiri din casa mortilor

Din informatiile mele, in nici o alta tara (in nici una dintre tarile normale, oricum) criticii de teatru nu se aduna in Colocvii Nationale, cum pompos a fost botezata reuniunea clujeana de la sfirsitul lunii septembrie. Asta poate sa fie bine sau poate sa fie rau; depinde de la caz la caz si depinde, mai ales, de rezultatele practice pe care le da adunarea, respectiv neadunarea (sa-i zic scadere? nu, nu-i zic) a ceea ce, intr-o miscare teatrala, reprezinta fie sursa unei directii estetice – noi, innoitoare sau reactionare –, fie o ipostaziere specifica a societatii civile, menita sa protejeze drepturile consumatorului de teatru, fie o instanta de judecata distribuitoare de premii si mustrari importante in cariera celor interesati, fie, in sfirsit, tinta bancurilor si sagetilor otravite ale artistilor scenei, despre care stia Shakespeare ce stia cind ii sfatuia pe cetateni sa prefere un epitaf rau dupa moarte birfelilor lor in timpul vietii. Aceasta fraza interminabila are intentia de a sugera cit de cit complexitatea figurii criticului si a rolului sau inauntrul ecuatiei teatrale. Dar intrebarea care ma preocupa pe mine suna: caracteristicile de mai sus, aplicabile, fiecare (mai rar toate o data), criticului ca individ, pot fi transferate ca […]