Amoniac, cloroform şi apă chioară

„Ce poveste avem astă-seară? Bun, s-o vomităm peste simandicoasa dumneavoastră cămaşă albă.“   Un mare bine pe care-l face romanul Maestro al lui Stelian Tănase este acela că spulberă o iluzie maladivă a vremurilor noastre: fabrica de fericire a televiziunii. Trăim vremuri în care tinerii mediocri se visează fotbalişti sau manelişti, iar tinerele mediocre se văd, dacă nu cititoare profesioniste de ştiri despre fotbalişti şi manelişti, măcar prezentatoare de meteo fîşneţe, care să aducă, nu-i aşa, „un strop de bucurie în casa dumneavoastră. Inundaţii în 19 judeţe. Cod portocaliu. O seară minunată în continuare!“. Să scrii o carte despre marile minciuni din spatele micului ecran, într-un asemenea context, poate fi un act de o generoasă şi o salutară inutilitate. Atîta doar că, în Maestro, vindecarea de mirajul TV-ului se face printr-o terapie intensivă: su(praex)punerea cititorului la mizerie, procedeu asemănător celui în care stăpînul, pentru a-şi dezvăţa puiul de pechinez să facă pipi în colţul sufrageriei, îl vîră cu botul în propriul produs fiziologic.   Tradusă în termeni literari, metoda de mai sus se rezumă la un scris lătrător, năduşit, cu spasme şi contorsiuni, la o vorbăraie care te sufocă, o anticonfesiune răguşită. Naratorul te strecoară prin toate orificiile anatomice, printr-un […]