Amprente

De la Piatra-Neamţ coboară din cînd în cînd la Bucureşti un pictor cu tolba plină de uleiuri şi pasteluri, dichisit înrămate, pentru a le arăta iubitorilor de frumos, care-şi fac timp să mai treacă pragul cîte unei expoziţii temporare. Expune pe unde obţine repartiţie, ba la Galeria Municipiului, peste drum de Biserica Enei, ba la parterul fostului edificiu al ziarului Universul, ba în somptuosul salon al Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru. Deunăzi, pe vremea ninsorilor nesfîrşite şi a gerului năprasnic, a umplut de tablouri în culori calde, mediteraneene, pereţii vastului spaţiu de sub scara monumentală a Casei Armatei. Două afişe de dimensiuni diferite îi semnalau prezenţa: Mircea Titus Romanescu (nume cu reverberaţii sonore intracarpatice, asociate cîte unei reproduceri încărcate de reverii solare). Extinderea orizonturilor Sunt exact 10 ani de cînd îl întîlneam la el acasă, ca să zic aşa, între pietrenii care-i examinau pînzele, atraşi de peisajele individualizate mai mult cu inima decît cu ochiul, familiare oricui trece curent pe sub coamele împădurite ale Cozlei şi Pietricicăi. Adieri de recunoaşteri spontane făceau simpatice lucrările de pe simeze. Pictorul le înzestrase cu sensibilitatea trebuitoare ca să inspire publicului confortul unor afinităţi de substanţă. Îl regăsesc pe Mircea Titus de atunci […]