Anahit

N-aş putea spune cînd au început sau au luat sfîrşit toate acestea. Ca o ban­dă a lui Moebius sau precum acel portret bizar pe care Brâncuşi i l-a făcut lui Joyce. Prietenul lui. O spirală. Şi? În cazul meu este vorba de o femeie. Pe Brâncuşi l-am înțeles destul de tîrziu, cînd am văzut marea retrospectivă de la Tate Gallery, la Londra. Spirala lui Brâncuşi, ca un tunel imaginar, îmi place şi face parte din mine. Doar că nu prea sînt sigur ce-mi place şi ce nu. Nici ce poate face parte din mine. Vorbe. Par puerile. Nu am de dat socoteală nimănui. Şi poate că de aici a plecat totul. De la cîteva imagini şi de la un simplu cîntec pe care îl aveam în cap. Şi de la nişte SMS-uri, unele după altele, sub presiunea unor emoții reciproce. Mesaje înşirate ca perlele pe un fir de argint. Repede, repede. S-a întețit totul în jurul meu de cînd am cunoscut-o. „Trebuie să păstrezi scrisorile importante cel puțin o zi, pînă cînd vezi limpede toate consecințele posibile“, spunea Juan Pablo în Tunelul lui Ernesto Sabato. La Veneția nimic nu se face repede. Nici vinul, nici valurile mării, nici palatele. Toate […]