Andrei Şerban şi sunetul muzicii

A curs multă cerneală şi destule bombăneli au fost livrate cu prilejul spectacolului Oedipe, în regia lui Andrei Şerban, din cadrul Festivalului „G. Enescu“ de mai acum cîţiva ani. Rumorile s-au stins, spectacolul s-a pitit între pliurile memoriei celor care au avut şansa să-l vadă şi să se bucure de el – sau, de ce nu, să se revolte, precum maestrul David Ohanesian –, şi apoi, cum s-a tot întîmplat şi cu Andrei Şerban, fiecare şi-a văzut de viaţa lui. Noi, românii, cu ale noastre pe aici, între Carpaţi şi Dunăre, Andrei Şerban cu ale lui, între Atlantic şi Pacific, pe unde l-au dus valurile, vînturile şi ofertele de colaborare. Nu are rost să răscolim prin ceea ce a fost şi prin ceea ce n-a fost să fie. Lui Constantin Noica îi plăcea enorm o veche zicală plină de miez: „Dacă n-a fost să fie, înseamnă că a şi fost!“. Probabil că aşa este. Doar că, estimp, Andrei Şerban a scos la Editura Polirom o carte, cu un titlu extrem de lapidar şi concis, O biografie, în 2007, care ajunge pe căi ocolite la noi, abia în iarna asta. Aşa a fost să fie destinul unei cărţi, ca şi lectura […]