Anti-anticomunismul şi poliţia memoriei

  • Recomandă articolul
„Oricine ia în mînă un Anuar Statistic al României poate vedea că, demografic, România se îndrepta în 1966 spre o îmbătrînire generalizată (ca Japonia, Spania şi Italia în momentul actual). Fără Decret, România ar fi fost azi un azil de bătrîni.“ Cam aşa (adăugînd consideraţii despre faptul că avortul a fost şi în Occident liberalizat abia în anii ’70, iar în Polonia e interzis din 1990) expediază Dan Ungureanu problema politicii demografice a lui Ceauşescu, în Cîteva observaţii despre Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, textul său din volumul Iluziile anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (Cartier, 2008). În tonul textului citat, i s-ar putea răspunde lui Ungureanu că datorită Decretului 770, România nu e, într-adevăr, un azil de bătrîni, ci un orfelinat înfrăţit cu morga. Însă problema nu e una de stil, ci de substanţă a gîndirii, expusă ca atare într-o carte care se vrea expresia unei viziuni critice asupra tentativei de impunere, intelectuală şi politică, a anticomunismului ca nouă ideologie unică. Iar critica anticomunismului unic care identifică orice manifestare a orientării stîngiste cu un comunism respins la pachet are toate şansele să eşueze lamentabil, prin excesul de teribilism şi ignoranţă, într-o practică de […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.