Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Anticomunismul românesc post factum (I)
- 18-09-2013
- Nr. 691
-
Bianca BURŢA-CERNAT
- Actualitate
- 4 Comentarii
Noul film al lui Stere Gulea, Sînt o babă comunistă, adaptare a romanului cu acelaşi titlu (minus semnul exclamării de la final!) publicat de Dan Lungu în 2007, a stîrnit deja reacţii contradictorii. Destui dintre cei care l-au văzut – de la cronicari de film şi intelectuali publici pînă la simpli comentatori de pe forumuri ascunşi în spatele unor nickname-uri – au dat glas unui sentiment de nedumerire-contrariere-dezamăgire. Se pare că filmul, la al cărui scenariu au lucrat, alături de Stere Gulea, încă tinerii (dar pe deplin afirmaţii) scriitori Lucian Dan Teodorovici şi Vera Ion, a bulversat aşteptările unor oameni care, după Revoluţie, şi-au făcut din anticomunism o profesiune de credinţă. Anticomunismul ca discurs oficial Fără îndoială legitim în plin comunism, acceptabil (la limită) chiar în forme mai stridente în perioada imediat următoare evenimentelor din Decembrie 1989, anticomunismul s-a transformat ulterior, pe de o parte, într-o obsesie posttraumatică dificil de surmontat, iar pe de altă parte – mult mai grav! –, într-o marotă a discursului „onorabil“ intelectual, deschizînd adesea calea succesului artistic ori academic, spre a nu mai vorbi de cel politic. De la anticomunismul susurat echivoc pe la colţuri de stradă sau strecurat subversiv în anecdotele spuse în bucătărie […]
Pentru dna B. Burta-Cernat comunismul (real nu utopic) din cei 44 de ani este profund discriminat in zilele noastre. Impotriva lui s-a declansat, vezi Doamne, o „isterie” de catre niste fiinte bolnave, care s-ar fi lasat influentate de discursul prezidential din 2006. Dintr-un foc, toti cei care scriu despre ororile acelor decenii par sa fie niste basisti, constient sau nu. (De fapt termenul corect ar fi „erorile”, cum zicea si primul Presedinte al tarii prin anii ’60, ca sa-si inlature concurentii.) Dna B.B.C. ne spune ca totul in comunism nu a fost „doar crima si abuz”. Ea nu stie, se vede, ca toate industriile, soselele (o autostrada de 100 km.), blocurile din cartierele-dormitor s-au ridicat PE O URIASA GROAPA COMUNA cu sute de mii de morti – detinuti, executati sumar, deportati in campuri goale, infometati, haituiti de securitate, oameni mutilati sufleteste. Ea nu citeste „Observator cultural”, articolele lui Marius Oprea, Andrei Muraru si atatia altii, nu a auzit de Gheorghe Enoiu, Gen. Plesita, Nicolschi, de Visinescu si Ficior, si de atatia altii ca ei, n-a auzit de Aiud, Jilava , Canal si atatea alte locuri unde pasamite nu totul a fost crima si abuz. Enoiu si ceilalti sunt niste „inamici imaginari”. Ea este socata de „terorismul intelectual” (e drept, varianta soft) al putinilor „isterici” care mai vorbesc de acele vremuri, folosind, saracii de ei, „clisee” si „locuri comune”. Dna B.B.C. este unul din putinii fericiti care nu au avut in familie niciun arestat, deportat, impuscat sau agresat de organe. O intelegem deci. Sa eliminam prin urmare isteria din manualele de istorie. Sa nu fim anticomunisti, fiindca e o rusine; sa ne axam mai mult pe realizarile regimului. In fond si Hitler a reconstruit Germania, nu-i asa?
In mod normal, „condamnarea comunismului” trebuia să fie rezultatul unei deliberări. Poți să „condamni” ceva DUPĂ ce l-ai înțeles. Nu zic doar „experimentat”. Trăirea comunismului nu înseamnă deloc înțelegerea sa. Conținutul „condamnării” ar fi trebuit să fie înțelegerea. Asta ar fi cerut oarecare angajare- de oarecare durată, dar și o anumită poziție morală. Ar fi trebuit, evident, ca analiza să fie dusă de cei care nu se contaminaseră – dar care cunoscuseră comunismul, sau chiar de victimele capabile să judece sine ira et studio. Dar cei care s-au aflat în acel moment în poziția sa „condamne” comunismul erau tocmai cei care facuseră compromisul. Firește că au avut și dorința să-l „condamne” pentru că asta poate să dea iluzia spălării de păcate. E de mirare ca Iliescu n-a fost și el actor de prim rang al „condamnării”. (Nu știu ca Iliescu să se fi dezis de comunism, dar se poate să mă însel. La limită insă, e mai ușor de acceptat un comunist consecvent cu sine, decât unul care-și întoarce cămașa). În plus acești oameni aveau deja o anumita notorietate dobândită chiar în timpul și cu mijloacele comunismului. (A fost ca și cum, în Franța, procesul regimului de la Vichy ar fost facut de Céline sau de Marguerite Duras, pentru că erau scriitori talentați). Rezultatul este că de pe scena publică lipsește chiar nervul lucrului: gândirea faptelor, efortul de înțelegere. Trebuie să „condamni” comunismul, și să gonflezi virtuțile „capitalismului” la unison cu ei – ceea ce este DE FAPT o continuare a gândirii de lemn….comuniste. Dar cu „semn” inversat: „orânduirea socială” obligatorie este acum „capitalismul”. Acuma se pare că o generație nouă deschide ochii. În plus împrejurările, cazul torționarilor, Roșia Montana, moartea puștiului mâncat de câini, ar putea să fie mediul potrivit pentru un început (în sfârșit). Dar la prima vedere, nici ei nu au obiceiul să gândeasca lucrurile, vedeti revărsarea de „bune sentimente” ale tinerilor anti-Roșia Montană, dar și precaritatea argumentelor lor.
Doar doua intrebari, sper ca nu-i cu suparare:
1. Scrieti:
\\\” Mă întreb cu amărăciune dacă ne putem, de pildă, îngădui luxul (aş zice chiar impertinenţa) de a privi cu dispreţ către şoselele „proaste“ construite la noi înainte de 1989, cînd şi azi, la un sfert de secol de la Revoluţie, circulăm tot pe acele şosele (pe care n-am făcut decît să le cîrpim periodic).\\\”
Oare de ce nemtii si italienii (in diversitatea lor) nu-si ingaduie luxul de a fi dilematici asupra vremurilor cand s-au construit, la ei, acele sosele, reputate ca unele dintre cele mai bune din lume ?
2. Presupun ca profesiunea Dumneavoastra are de-a face cu estetica.
Puteti, va rog, sa numiti UN lucru FRUMOS creat de sistemul comunist (in lume) ?
…, filmul lui Gulea începe să aibă parte de discuția pe care o merită.