Antimodernes & Compagnon la Bucureşti. În răspăr

Nu-l vezi în fiecare zi la faţă pe Antoine Compagnon. Cu atît mai puţin la Bucureşti. E simpatic, la prima vedere. Zîmbeşte mereu (profesorul român nu zîmbeşte, el e doar important; nici cel sorbonnard, pentru că Antoine Compagnon e de fapt politehnician, nu vine de la Sorbona, şi are un liceu militar făcut în Statele Unite). Compagnon este, de la sfîrşitul anilor 1990, cel mai important nume de critic/istoric literar francez – poate-i bine să încep cu un truism, ca să n-avem vorbe…

Venirea lui la Bucureşti a fost un eveniment remarcabil. E drept, ar fi fost bine să vină în preajma traducerii în limba română a Antimodernilor, în 2008. Între timp, profesorul a publicat opt volume în zece ani (dintre care trei numai anul trecut) şi a devenit profesor la Collège de France. În România a fost descoperit la Cluj, unde i s-au tradus în 1998 Cele cinci paradoxuri ale modernităţii, o carte din 1990 şi o problemă care, la sfîrşitul anilor ’90, la noi, îşi pierduse din magie. Cu toate astea, volumul care duce cel mai direct la Antimoderni este La Troisième République des Lettres (1983), carte de istorie a învăţămîntului literar din Franţa între 1871-1940. Aceasta este perioada în care au apărut şi s-au copt condiţiile French Theory, în opoziţie cu instituţia literară franceză. William Marx, în al său Rămas-bun literaturii (2005), vorbeşte şi de­spre ea, iar recenzia făcută acestui din urmă volum în revista Critique îi aparţine lui Compagnon. De asemenea, Republica a Treia este mediul de naştere a unei instituţii literare care încă subzistă, pe scurt, cea care vede în literatură o transgresiune şi totodată în studiile literare un conformism la o anumită aristocraţie a spiritului. Nu trebuie uitat, pe de altă parte, că Antoine Compagnon este cu precădere un dix-neuviemist. Antimodernii, de la Joseph de Maistre la Barthes este o carte despre literaţi faţă-n faţă cu societatea şi istoria într-un context post-revoluţionar, post-1789.

Jumătate eternitate, jumătate efemeritate

Termenul de antimodern rămîne de departe piesa de rezistenţă a operei lui Compagnon. La Bucureşti, dar nu numai, autorul a vorbit despre antimodern şi a făcut cîteva adaosuri despre care spune că vor apărea în viitoarea ediţie de buzunar a opului. Aş vrea să le discut puţin şi mai ales să încerc să le critic de pe poziţiile celui care crede că orice discurs despre este un discurs care-şi prinde locutorul în propriile aserţiuni. Că orice teorie are semnificaţia dată de nişte, spus pretenţios, condiţii de enunţare. Vorbesc aici şi despre un autor care a ieşit, cum-necum, din mantaua lui Roland Barthes.

Antimodernul este, pentru Compagnon, un termen mai degrabă afectiv şi retoric decît intelectual. Capitolele dedicate figurilor de stil antimoderne o confirmă. Există o sensibilitate antimodernă, definitorie pentru felul în care intelectualul umanist francez vede lumea, după 1789. Compagnon a repetat la Bucureşti, însă, că valoarea antimodernului evoluează în funcţie de predominanţa unui anume discurs în societate. Şi că acel antimodern despre care vorbea el în volumul din 2005 nu mai poate avea astăzi, într-o eră a replierilor identitare de tot felul, aceeaşi semnificaţie. Antimodernul nu este un termen de semnificat în cadrul istoriei literaturii, ci în societate. E ceva asemănător conotaţiei: ceva viu şi schimbător. E ceva ca frumuseţea baudelairiană: jumătate eternitate, jumătate efemeritate.

Desigur, autorul are dreptate. Mă întreb însă dacă n-ar fi avut aceeaşi dreptate în 2005, cînd nu trecuse mult de la atentatele din 11 Septembrie. Adică dacă nu cumva deja atunci antimodernul n-ar fi putut fi recontextualizat, de vreme ce ultimul antimodern din carte este Roland Barthes, de la moartea căruia atunci se împlineau 25 de ani. E drept şi că acum, în Europa refugiaţilor, discuţia poate purta alte accente. Mi se pare foarte important să ne dăm seama şi noi, în România, că antimodernul nu e un instrument de lucru limitat la studiile literare. Nu trebuie să confundăm aria de validitate a unui termen cu spaţiul instituţional în care acesta apare. Literatura poartă şi ea cunoaştere, ca orice alt discurs, umanist sau nu.

Burghezul care nu refuză confruntarea

Antimodernii lui Compagnon nu vorbesc atît despre instituţii (oblic, în raport cu A Treia Republică…), cît despre autori. Dar asta nu înseamnă că noi, vorbind despre Antimoderni, trebuie să uităm instituţiile. După publicarea opului, autorul a primit Premiul Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice, al cărei fondator modern este Guizot, el însuşi un antimodern în sensul lui Compagnon, dacă ar fi să ne luăm după trăsăturile formulate în carte. A primt apoi Premiul pentru critică al Academiei Franceze. În sfîrşit, a fost numit profesor la Collège de France. Dacă ultimul antimodern e Barthes, nu strică, poate, să ne gîndim cîte dintre cărţile acestuia au fost vreodată premiate de vreo academie franceză. Şi să ne amintim de Nouvelle critique ou nouvelle imposture… Compagnon a ştiut să evite de la început o astfel de polemică, prin aceste trei consacrări instituţionale primite în buchet.

Pentru că problema pe care nu vreau să o omit este în ce măsură Compagnon însuşi este un antimodern, şi încă unul viu, în raport cu establishmentul. În capitolul dedicat Culturii dominante din Republica a Treia, istoricul Philippe Joutard scrie în repetate rînduri că paradoxul burgheziei franceze post-1948 este voinţa de a reprezenta republica (adică modernul) de pe poziţii non- sau pre-moderne. Citez: „Tînărul aristocrat şi tînărul burghez din Vechiul Regim erau formaţi, dacă nu exact în acelaşi fel, măcar după aceleaşi principii [ca liceeanul francez post-1848]: refuzul utilitarului, neîncredere în modernitate, exaltarea Vechilor. […] Con­cepţie care ea însăşi este înrudită cu cea pe care grecii şi latinii o aveau despre cultură: dispreţ pentru negoţ (contrariul lui otium, a nobilei lene) şi pentru lucrul manual (funcţie servilă)“ (în Georges Duby, Histoire de la France des origines à nos jours, p. 957).

Ar fi o omisiune majoră să nu punem antimodernul în această filiaţie în care Compagnon însuşi îl aşază, avant la lettre, în anii 1980, atunci cînd primele lui cărţi stabilesc o arie şi nişte interese de cercetare: o istorie a instituţiilor literare şi a personalităţilor care le-au animat sau care li s-au opus în cea mai mare măsură (Baudelaire e primul nume care apare aici – şi e antimodernul prin excelenţă). Din­colo de marii scriitori, putem vorbi, după modelul istoricilor, despre un discurs antimodern. Antimo­dernul este, înainte de toate, un nume nobil pentru burghezul francez confruntat cu modernitatea – burghezul care nu refuză confruntarea. Dar cel care propune acest nume ca renume, Antoine Compagnon însuşi, nu vine astfel exact în sprijinul instituţiei literare pe care orice antimodern autentic o pune la îndoială? Dacă Barthes e antimodern, atunci de ce n-ar fi şi Raymond Picard? Ne-am împăcat, gata.

Un alt simptom al precauţiei lui Compagnon în a nu se confrunta cu instituţiile: Mircea Martin îl întreabă pe profesorul francez de ce nu i-a inclus printre antimoderni pe Cioran şi pe Fundoianu (am simţit un reproş în acestă întrebare, să fiu iertat dacă nu-i aşa). Compagnon  răspunde politicos:  da, alături de cei enumeraţi de el în carte, există şi alţii despre care se poate scrie. Dar oare nu intervine tot instituţia ca explicaţie a acestei omisiuni? Cioran, care a evoluat pe acelaşi slot cronologic cu Barthes, de pildă, este în Franţa un mare minor – n.m. Oricînt am încerca să ne amăgim că nu e aşa, instituţional vorbind, Cioran este un mare autor izolat (ca să nu mai vorbim de Fundoianu), despre care nu poţi scrie cărţi atunci cînd vizezi poziţii de putere în establishment.

O întreagă societate (literară) este reabilitată

Compagnon este un tip inteligent, dar inteligenţa lui nu e doar teoretică, e şi una politică. Atunci cînd a fost întrebat dacă antimodernul este menit să înlocuiască dubletul ideologic dreapta/stînga, răspunsul criticului a fost unul jubilatoriu. Evident, Compagnon nu a spus da sau nu. Simpla presupoziţie a întrebării era deja gratifiantă.

Antimodernul, ca orice termen care încearcă să depăşească ideologicul, are o ideologie (depăşirea ideologicului e un fantasm drăguţ: ca şi cum ai crede că poţi face din orgasm o stare permanentă), dar nu trebuie să îl condamnăm pentru asta. Pe de o parte, pentru că reprezintă un bun stimulent de cercetare în culturile semiperiferice în care difuzează şi permite perspective noi aici; pe de altă parte, pentru că permite înlocuirea ches­tiunii postmoderne care oricum s-a epuizat de ceva vreme.

Dar, ca orice termen ideologic, antimodernul ecranează, dacă vreţi, tocmai discuţia pe care am schiţat-o aici: de unde vine el? Am încercat să arăt că este termenul prin care Compagnon resemnifică, reînnobilează cultura aristocratică, cea pe care French Theory o filtrase parţial (şi din care eliminase tot ceea ce o făcea imediat recognoscibilă). Antimo­dernul este un termen prin care o întreagă societate (literară) este reabilitată. Anume societatea care nu doar că regretă un vechi regim ucigîndu-l totodată softly, dar care stă cu ochii închişi – şi deschişi înăuntru, narcisic – în faţa tuturor realităţilor care, altădată, privite, suscitau nevoia de schimbare. E drept, este vorba în acelaşi timp de repunerea în drepturi a culturii umaniste. Dar ea poate fi repusă în drepturi ca etichetă de respectabilitate sau ca nevoie de cunoaştere, adaptată lumii contemporane. Iar aici mi se pare că Antoine Compagnon ezită.

Ezitare care s-ar putea să-l coste, pentru că instituţionalizarea ca motivaţie de carieră are şi ea preţul ei. Chiar dacă sîntem în Bucureşti, şi nu la Paris ori New York, ne putem da seama de toate aceste accesorii ale antimodernului şi putem să ne întrebăm, aşa cum nu prea am făcut-o pe vremea postmodernului, în anii ’80, cînd accesul la text străin era mult mai dificil, de unde vine şi cam ce intenţii are.