Anxietate şi parodie

O particularitate importantă a liricii post ’90 a fost regăsirea apetitului pentru metafizic (supralicitat în poezia lui Nichita Stănescu), pe care optzeciştii  l-au ocolit în general cu o suspiciune programatică şi au făcut din el principala lor ţintă polemică. Nu mai e vorba însă de metafizica „laică“ a celor 11 elegii, nici de „picturile metafizice“ ale oniriştilor sau ale poeţilor inspiraţi de aceştia, cu atît mai puţin de producţia „imnică“ a lui Ioan Alexandru, tolerată totuşi de cerberii regimului comunist. Se poate vorbi, dimpotrivă, de configurarea unei noi religiozităţi, care se concretizează în „mistica minimalistă“ a lui Cristian Popescu, Iustin Panţa sau Mihail Gălăţanu, dar şi în religiozitatea „agonală“ din poemele lui Ioan Es. Pop sau din textele publicate după ’89 de Marta Petreu. Această aspiraţie de a reinstaura poezia în metafizic şi de a reintra în dialog cu divinitatea (chiar dacă e vorba despre un dialog provocator, care se desfăşoară cîteodată aproape de limita blasfemiei) nu lipseşte nici din poemele lui Lucian Vasilescu, unul dintre autorii cei mai reprezentativi ai promoţiei  ’90. În volumul Viaţa dăunează grav sănătăţii (Editura Vinea/ Editura Integral, 2016) neliniştile legate de angoasa trecerii şi a morţii constituie astfel punctul de pornire al unei „rebeliuni […]