Apelul între neuitare şi repere morale

Cînd Editura Humanitas a publicat volumul Apel către lichele de Gabriel Liiceanu, am ezitat să iau cartea, deşi am convingerea că eseul rostit la televiziune, în zilele fierbinţi ale lui decembrie ’89, a fost primul exerciţiu public de libertate intelectuală după patru decenii de totalitarism comunist. Mă îndoiam, însă, că lectura s-ar putea compara, ca forţă de a transmite gînduri şi stări, cu o comunicare prin viu grai, fie ea şi intermediată de ecranul televizorului, precum fusese acea primă intervenţie din 30 decembrie 1989. La fel şi în cazul următoarelor cinci – Meditaţie despre activist, Prostia ca încremenire în proiect, De ce regi, Porcul nostru de serviciu şi Un instrument pentru perfecţionarea lui Cain – reunite în volum, ca şi în audiobook. Dar, din aceleaşi raţiuni, mi-am procurat de la librăria virtuală www.owline.ro un audiobook.   Înainte de a-l asculta, am făcut o serie de supoziţii ce luau în calcul timpul scurs. Era de presupus ca înregistrarea din anul 2008, cînd subiectul nu mai avea gradul de urgenţă de acum douăzeci de ani, să piardă ceva din determinarea rece, neiertătoare, ce se simţea atunci în vocea sa. De asemenea, tonul ar putea fi ceva mai neutru, poate chiar puţin detaşat. […]