Apocrifele unui moralist

Istoric al artelor şi al ideilor, clasicist, filozof, eseist şi publicist de prim-plan, dar, în fond, umanist şi moralist, Andrei Cornea cochetează cu proza într-un exerciţiu de captatio al unui public mai larg. Deschis printr-un celebru motto din Faust I ( „Faust: Bun, cine eşti, deci?/ Mefisto: O parte din acea putere/ Ce veşnic răul vrea şi veşnic binele produce./ Faust: Enigma asta ce să-nsemne oare?“), recent-apărutul său op de 200 de pagini, din care cîteva zeci – albe, cu texte scurte, între cîteva file şi cîteva rînduri, e la fel de greu situabil ca şi autorul lui. Găsim aici „apocrife“ de tot felul, apologuri, pilde, scenarii utopice, de anticipaţie sau cu tentă SF, fabule şi mituri reciclate, anecdote biblice şi chiar bancuri metafizice – o întreagă tradiţie iudeo-creştină şi umanist-clasică recondiţionată „impertinent“ pentru uzul lumii noastre postmoderne. Universalul e prelucrat individual cu vervă şi savoare. Cîteva parabole se inspiră din „cazuri“ ale istoriei recente (Melita ş.a.); altele au un caracter confesiv (Invidia, Doi fraţi), la loc de cinste fiind critica maliţioasă a postmodernităţii, a moravurilor politice şi a pragmatismului apter. Adam, Eva şi ceilalţi locuitori ai Paradisului (în frunte cu Atoatele), Noe, Iona, Fiul risipitor, Oedip şi Sfinxul, Narcis, […]