Apostolii mîntuirii prin înavuțire

Nu trebuie să fii tobă de teologie ca să pricepi degrabă că goana după profit și înavuțire nu se pupă deloc cu doctrina creștină, așa cum reiese aceasta atît din viața și învățăturile lui Isus reflectate de Evanghelii, cît și din epistolele apostolice și scrierile patristice. Oricît a fost de îmblînzită și acomodată traiului în lume și integrării celor avuți în comunitatea creștină, învățătura christică este extrem de critică față de setea de arginți, iar asupra proprietății are o viziune mai apropiată de teoria marxistă decît de liberalismul economic. Dacă un individ al zilelor noastre ar duce pînă la ultimele consecințe imitarea lui Hristos – în special comportamentul său economic și social –, ar fi degrabă catalogat drept parazit, instigator (chiar comunist!) și ar fi expediat îndată la muncă, explicîndu-i‑se că nici un prînz nu e gratis și că milostenia încurajează păcatul lenei, chiar de mulți dintre cei care invocă întru legitimare numele, învățătura și moștenirea doctrinară a celui mai mult pomenit decît imitat. Modelul întruchipat de Isus este în răspăr categoric cu idealul faustic al timpurilor noastre moderne și post-moderne: „omul întreprinzător, investitorul, cel pentru care supremul păcat este cel de a nu acţiona cînd idealurile «civilizaţiei» şi «bunăstării» o cer […], cel pe care gratuitatea, ineficienţa, repetitivitatea îl sperie, cel care vede din întreaga dispoziţie a lumii exterioare doar potenţialul său lucrativ, doar oportunităţile de a prospera“^*.

Totuși, în pofida acestor incompatibilități evidente, vremurile recente au adus în România postcomunistă un ciudat hibrid teologic rezultat din încrucișarea unor idei și principii libertariene cu o ortodoxie aproximativă și elitistă: neoliberalismul teologic ca subspecie a neoliberalismului cultural. Într-o societate descrisă constant ca fiind atașată valorilor tradiționale și în care Biserica Ortodoxă are un cuvînt greu de spus, fundamentalismul pieței libere nu ar fi fost întronat cu atîta lejeritate ca ordine firească a lumii și ca panaceu pentru multiplele rele ale comunismului, dacă nu ar fi avut și susținerea unor voci intelectuale influente, care să propovăduiască adevărul neoliberal în calitate de trăitori și cunoscători ai ortodoxiei. Demersul acestora a beneficiat de sprijin și din cercurile teologice și ierarhice, fie că vorbim de teologi seduși sau măcar îngăduitori față de acest hibrid teologico-economic, fie că avem în vedere lipsa de reacție critică față de ideile vehiculate de aceștia, uneori chiar în media bisericească sau în cadrul unor evenimente organizate de Biserică. Cum s-a putut petrece așa ceva și cum se explică ralierea/îngăduința Bisericii Ortodoxe față de consensul neoliberal ce domină și fasonează societatea românească postcomunistă?

Cîteva răspunsuri și lămuriri convingătoare găsim în cartea Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă, scrisă de Alexandru Racu și publicată recent la editura clujeană Tact. La prima vedere, titlul pare să trimită către predicile anti-asistați social și pro-austeritate/pro-privatizare ale intelectualilor publici care au susținut politicile neoliberale ale regimului Băsescu, însă, așa cum mă așteptam, titlul trimite mai departe în timp, sugerînd și o explicație pentru sărăcia luărilor de poziție pe teme economico-sociale în rîndul teologilor și ierarhilor. E vorba de un alt moment al cedării în fața ideologiei hegemonice, marcat prin publicarea, în 1949, a Apostolatului social: Pilde și îndemnuri pentru cler de către patriarhul Iustinian Marina. Prin această scriere, patriarhul Iustinian prioritiza dimensiunea socială în activitatea bisericii și evidenția punctele comune dintre învățătura socială a Bisericii și doctrina comunistă, în vederea acomodării la noul context politic și ideologic. Alături de alte gesturi – dintre care remarcăm contribuția la desființarea Bisericii Greco-Catolice –, Apostolatul social i-a atras judecăți aspre în anii postcomunismului și titulatura de „patriarh roșu“. Dacă, așa cum arată și Alexandru Racu, din rîndurile teologilor post­comuniști au răsărit acuzații de „pervertire a gîndirii teologice“, laicatul anticomunist preocupat de exorcizarea demonilor comunismului din interiorul Bisericii Ortodoxe a valorificat din plin oportunitatea oferită de acest „caz“, precum și alte compromisuri ale ierarhilor, în vederea prevenirii unor căderi similare reprezentate de eventuale reacții anticapitaliste. Din evaluarea făcută de Al. Racu în capitolul dedicat părintelui Ioan Ică jr., în comparație cu căderile și compromisurile în fața regimului totalitar comunist ale patriarhului Iustinian, aspru judecate de teologi precum Ică Jr., falsificarea doctrinei creștine în vederea compatibilizării cu neoliberalismul nu doar că nu este taxată de către același, ci e uneori asumată cel puțin parțial, în virtutea „opțiunii preferențiale pentru intelectuali“.

Cartea lui Alexandru Racu se împarte în două. După ce, în introducere, expune obiectivele și limitele demersului critic la care s-a înhămat, într-o primă parte, alcătuită din patru capitole, face un tur al doctrinei sociale creștine și al modurilor în care creștinătatea (catolică, protestantă și ortodoxă) s-a raportat la bogăție și profit de-a lungul timpului. Dincolo de concluziile defavorabile ideilor și teoriilor promovate de atleții locali ai neoliberalismului, această primă parte oferă cititorului o perspectivă concentrată și clară asupra evoluției doctrinei sociale creștine și a diferențelor dintre Bisericile răsăritene și lumea catolică. Mai mult, acest amplu excurs arată deplina legitimitate a autorului și baza teologică solidă pe care-și fundamentează contestarea „iconoclastă“ din partea secundă.

Partea a doua găzduiește cinci rechizitorii, unele de o îndreptățită asprime. Trei vizează intelectuali angajați în slujba hibridizării libertarianismului cu ortodoxia și a schimbării la față a României în acord cu crezul lor teologico-economic (Horia-Roman Patapievici, Theodor Baconschi și Mihail Neamțu). Între aceste trei capitole sînt intercalate alte două, dedicate lui Ioan Ică Jr. și Radu Preda, vîrfuri ale teologiei românești contemporane și apropiați ai cercurilor intelectuale neoconservator-libertariene din care fac parte primii trei. Cum e și firesc, avînd în vedere notorietatea și influența exercitată în mediul cultural autohton, Horia-Roman Patapievici are alocat mai mult spațiu în economia lucrării. „Efectul Patapievici“ este autopsiat cu răbdare, fiindu‑i evidențiată dezinvoltura cu care mînuiește dubla măsură cînd e vorba de evaluarea consecințelor diferitelor sisteme politico-economice (comunism vs capitalism), precum și acrobațiile argumentativ-sofistice care fundamentează eforturile „de măsluire a tradiței creștine în vederea adaptării ei la exigențele capitalismului“. Radiografierea activității și a publicisticii sale ni-l evidențiază ca apostol principal al „reconcilierii spiritualului cu capitalul“ și al „pieței ca ordine providențială“. În pofida referințelor teologice cu care-și augmentează reveriile filozofico-teologice și a „ambiguităților terminologice cu care operează discursul patapievician, înrădăcinarea viziunii sale economice și sociale în solul teologiei creștine nu rezistă la o analiză critică informată și fundamentată pe utilizarea onestă a literaturii teologice occidentale și răsăritene. Accentuînd modul abuziv în care Patapievici instrumentează elemente ale doctrinei creștine – în special răsăritene –, pare tot mai greu de înțeles succesul acestui autor în mediile ortodoxe educate.

Părintele Ioan Ică Jr. reprezintă curentul ecumenic, europenist și antinaționalist din interiorul Bisericii Ortodoxe, fiind un bun cunoscător atît al teologiei ortodoxe, cît și al celei catolice sau protestante. Mai mult, așa cum reiese și din capitolul dedicat lui, are o cunoaștere profundă a doctrinei sociale catolice și chiar a coordonat un volum intitulat Gîndirea socială a Bisericii (2002). Acestea însă nu l-au întărit suficient în fața susurului intelectualist al neoliberalismului teologic, vehiculat, inclusiv în rîndul clericilor, de intelectuali cu anvergură publică și editorială. După cum inspirat formulează Alexandru Racu, deși a publicat un volum care se voia a fi unul de doctrină socială (2002), „pe fondul hegemoniei neoliberale, în locul unei «opțiuni preferențiale pentru săraci» [cum a asumat Biserica Catolică], teologia românească a dezvoltat după 1989 mai degrabă o «opțiune preferen­țială pentru intelectuali»“.

În scenă intră Theodor Baconschi (teolog, diplomat și politician), cel care prin primele scrieri și prin a sa Fundație Creștin-Democrată părea să aclimatizeze „subsidiaritatea“, concept‑cheie al doctrinei sociale catolice, în viața politică autohtonă. După cum arată și evoluția publicisticii sale, alături de activitatea sa politică din timpul guvernului Boc, Baconschi avea să se dovedească un apostol feroce al politicilor de austeritate, exhibînd un dispreț superior față de sărăcimea afectată direct de măsurile impuse de guvernul din care făcea parte și din care a fost izgonit în urma protestelor insistente ale „mahalalei inepte“. Textele produse de acesta și analizate în cuprinsul capitolului evidențiază radicalizarea discursului său pro-piață și anti-asistați social, precum și capacitatea sa de a goli de substanță, prin interpretări abuzive, concepte‑cheie ale doctrinei sociale catolice. Între Turn înclinat (2007) și Creștinism și democrație (2010), democrația creștină de inspirație germană, și așa avînd o abordare căldicică a chestiunilor sociale, se preschimbă într-un neoliberalism dur, cu vădite accente fasciste.

Mihail Neamțu, de asemenea de formație teologică și beneficiar al unor posturi călduțe în anii austerității băsesciene, are parte de aproximativ 30 de pagini în cuprinsul lucrării. Sub inspiratul titlu „Mihail Neamțu și triumful oportunismului“, se ascunde o evoluție spectaculoasă, un destin aparent papinian, care sfîrșește în ograda spiritualismului corporatist Herballife, după un debut publicistic sub semnul fascinației față de Căpitan. O idee despre măsura ambiției sale și despre flexibilitatea principiilor sale ne-o putem face atît din trecerea de la socialismul creștin la apologierea „eroului tranzacțional“ din anii recenți, cît mai ales din aventura procustiană a cărții sale de debut, Bufnița din dărîmături (2005). În prima ediție, în virtutea convingerilor sale socialist‑creștine, „îl critică pe Baconschi pentru «tiradele» sale repetate împotriva «stîngii», considerată univoc «criptoateist㻓, atacă „impenitenta oligarhie a corporațiilor transnaționale“ și finalizează apoteotic, trăgînd un semnal de alarmă în privința „imploziei ecologice terminale“. A doua ediție, din 2008, suportă niște transformări care nu relevă altceva decît lipsa de onestitate intelectuală a autorului. Dacă „în 2005 denunța «politica antisocială» a «noii economii globale»“, noua ediție devine o „pledoarie neoliberală de toată frumusețea“. Tiradele anti‑stînga ale lui Baconski devin „justificate“, iar alianța dintre „capitalism și ortodoxie“ apare cît se poate de firească.

Ultimul capitol îi este dedicat teologului Radu Preda, actualmente director al Insti­tu­tului pentru Investigarea Crimelor Comu­nis­mului și titular al Catedrei de Teologie Socială din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai. Despre acesta, Alexandru Racu ne spune că, asemenea părintelui Ioan Ică Jr., „importă pe filieră ecumenică, în special din spațiul german, doctrină socială catolică de bună calitate“. După ce subliniază meritele acestuia și diferența netă față de cei trei condotieri ai statului minimal, menționează cîteva luări de poziție critice față de modelul economic „bazat exclusiv pe inițiativă economică privată“ ale acestui teolog, pentru ca apoi să constate cantonarea acestuia în zona unei ambiguități confortabile și inofensive pentru consensul neoliberal. Postura de „căldicel“ a acestuia este eviden­țiată prin „discursul de tip «una caldă – una rece», în care orice critică, altminteri strict teoretică, a neoliberalismului este anulată de intervenții ulterioare“, iar „ambiguitatea“ și „duplicitatea“ abordării sale sînt vizibile în „atitudinea de noncombat față de foarte vocalii promotori locali ai apostolatului antisocial“, pe unii chiar sprijinindu-i în diferite contexte (popularizarea proiectului politic Noua Republică, al lui Mihail Neamțu).

În „Epilogul“ care închide acest volum, autorul oferă cîteva lămuriri în privința lipsei de reacție a mediilor bisericești românești față de acest discurs și a succesului lui parțial în mediile teologice și clericale. Nevoia de delimitare categorică față de regimul comunist și evitarea acuzelor de cădere în „comunism“/stîngism, în contextul unui anticomunism cultivat și instrumentat sistematic, tranzacționarea reciprocă de legitimitate și „slaba pregătire intelectuală ce caracterizează în general clerul român“ sînt printre principalele explicații avansate.

În opinia mea, această carte marchează un moment de răscruce în viața culturală și politică a societății românești postcomuniste, evidențiind pentru întîia oară, într-o manieră argumentată și informată, răstălmăcirea grosolană a doctrinei creștine întru legitimarea capitalismului și a goanei după arginți. Iar această răstălmăcire și îngăduința/com­plicitatea Bisericii au avut o contribuție esen­țială atît în răspîndirea neoliberalismului, cît și în justificarea unor măsuri politico-economice neoliberale cu efecte extrem de dure, în principal asupra celor mai vulnerabile categorii sociale. Ceea ce face o astfel de intervenție publicistică cu atît mai bine‑venită și mai meritorie. Dincolo de discursul clar, lipsit de patimă și pertinent, cu savuroase tușe ironice pe alocuri, dincolo de bogata bibliografie și de buna cunoaștere a doctrinei sociale creștine, a literaturii marxiste și a publicisticii celor luați la puricat, acest volum este remarcabil nu doar pentru că lasă în offside o mînă de intelectuali „de succes“, ci mai ales pentru că sparge relativul consens teologic, reamintind importanța dimensiunii sociale în activitatea Bisericii. Racu transformă critica în bici spre a izgoni din templu ceata de traderi intelectuali, pusă pe „tranzacționat ceva în fiecare minut“ și pe propovăduit evanghelia darwinismului social cu parfum teologic. Ca cititor aflat în afara Bisericii, dar interesat de cele religioase și de rolul/activitatea Bisericii în cetate, îmi pare că acest demers critic e și un fel de a spune că ceea ce rămîne din creștinism, după ce e împerecheat abuziv cu neoliberalismul, nu mai are nimic de-a face cu Hristos și învățătura sa.

 

^{_____________________}

* Vezi recenzia cărții lui Karol Berger, Bach’s Circle, Mozart’s Arrow. An Essay on the Origins of Musical Modernity, scrisă de muzicologul Theodor Constantiniu: ligaoamenilordeculturabontideni. blogspot.ro/2013/11/ variatiuni-pe-o-singura-coarda-don. html.