Muzica, o minune fără putinţă de pricepere, e aproape imposibil să o povesteşti. Despre muzică poţi vorbi doar cîntînd, restul sînt aproximaţii inutile. Acum e adevărat că muzică au şi picăturile de apă în chiuvetă, cele de prin jgheaburile casei la vremea ploilor de toamnă, muzică e şi aceea a turturelei, a sirenei din cartierul Fabric sau de prin marginea Elisabetinului, pe strada care se numea odinioară Rangheţ, militant comunist ilegalist ce s-a fost botezat la început Jozsef Rangecz, pe urmă a dat nume uliţei copilăriei pe care se afla şi bodega Zorii, care se zicea La căţaua leşinată printre locuitorii beţivi ai străzii, aşadar muzica Iosif Rangheţ-utca, muzica clopotelor de la biserica de pe lîngă Casa Studenţilor din fostul liceu Notre Dame, apoi altele, cu alte sonuri, acelea ale clopotelor din turnul bisericii neogotice din piaţa Lahovari şi clopotul de la capela cimitirului de pe Rusu Şirianu, pe care îl trage profesional un gropar devenit, din nevoi ceremoniale, clopotar, adaugă un du-te-vino al gesturilor, un mai nimic al convoiului care merge kitschos la groapă, apoi kitschul mirosului de pămînt reavăn, kitschul lopeţilor, al celor două scînduri, kitschul lopeţilor, kitschul efortului pe care-l fac ei mînuind cu frînghii copîrşeul, kitschul mirosului de cetină de la coroane, şi gîndul că vei fi şi tu, inevitabil, subiectul unui asemenea kitsch, că nu e scăpare şi că e lipsit de decenţă să te şi gîndeşti la muzica asta, mai bine muzica baroc cum ar fi Peccantem me quotidie de Carlo Gesualdo, în care apar de toate, un fusion de pe vremea cînd ţarii de la Moscova încep să se prenumere din familia Romanovilor prin Mihail I, asta la anul 1613, anul cînd Carlo îşi dă suflarea cea de pe urmă. Muzică de atunci. Muzică de acum. Și despre aceea, şi despre asta, nu poţi vorbi, fiecare poate cînta cu ce are la îndemînă. Noi cu texte şi cu citate. Le punem laolaltă şi le ascultăm muzica. Înainte de toate, muzica vînătorilor cum e asta de se cheamă I‘m a hunter – World of Warcraft Hunter Song. Adăugați acum și neaoșismele locului, și felul în care cîntă ele precum compozițiile naționalismului muzical al lui Mily Balakirev, fost dascăl al lui Piotr, tatăl cunoscut al și mai cunoscutului Lac al lebedelor, și Mily compune despre neaoșismul Rusiei, prin Leonid Kharitonov & russian red army choir – The Song of the Volga Boatmen, despre care un anonim scrie pe youtube că ar fi un PURE TESTOSTERONE (majusculele îi aparțin ăluia).
*
Numai că în dosul cîntării despre păcatele noastre cele de zi cu zi, din seară și din dimineața viețuirii, din crugul nopții și din amiaza zilei, toate aceste momente de sublimă petrecere cu lumina muzicii de la ușile Paradisului, care se smerește, se biciuie, se chinuie în numele Domnului, strigîndu-și sieși Peccantem me quotidie, toate acestea sînt mizere, false, minciună și ipocrizie crudă, așa după cum ne spune Bardotto, servitorul prințului Gesualdo, care spune lumii în ancheta muzicii acesteia de peste fire, cum a venit la el în cameră, la ora unu din noapte, prințul compozitor și criminal cu sabie, cu șiș tîlhăresc, cu arbaleta pregătită și cum i‑a poruncit să-l urmeze în odaia prințesei, cum a găsit-o pe aceasta cu prințul Fabrizio de Caraffa, cum a strigat celor doi asasini care‑l însoțeau cu halebarde în dormitor: „Omorîți‑i! Omorîți-i! Și pe el, și pe tîrfa lui!“. Cum a ieșit cu haina pătată de sîngele celor morți, și totul s-a topit mai apoi în muzica Peccantem me quotidie, în perversa muzică din Tenebrae Responsories: Tristis est anima mea, în minciuna ca vinul dulce de Chianti din îndepărtatul oraș toscan Pistoia, vai nouă, ce perversiune, ce dezmăț, ce mireasmă de pulpe femeiești, de vagin parfumat de războiul amoros, vai nouă, ce dezlănțuire de pofte și crimă, cum a fost aceea căreia i-a căzut pradă Principesa Maria de Avalosa, care prea bine știa cum sînt bărbații și cum este să te iubești cu domniile lor, puttana dona Maria de Avalosa, troia Maria, battona Maria, bagascia Maria Avalosa, curva-curvelor, parașuta, putoarea, dar și tîrîtură, tîrfă, marcoavă, fleorțotină, șuleandră, și telăliță, bandură și mișarcă, landră și teleleică: Pupezoaica! Scorțotina Maria de Avalosa!
Așa cum a fost de aprig Carlo Gesualdo, prince of Venosa – un criminal compozitor al madrigalului nepămîntean pe nume Moro, lasso! al mio duolo – seamănă ca două picături de apă cu unchiul Tonăs de pe Valea Mare din Radna, ajuns cu a lui muiere la mezernițele cele mari din Chicago, unde a apucat să stea cu alți rădnani la bortul lui baci George Tîpu cu muierea lui, nana Savita lu’ Tîpu, care au pus banii cîștigați la mezernițele-abatoare-slaughterhouse și au ridicat borturi, ce se zice și boarding house, pentru ardelenii veniți la muncă, să aibă unde sta. Ca și prințul din Venosa, și unchiul Tonăs era cît se poate de gelos!
Fragmente din romanul Hallelujah boogie woogie!, carte inspirată de baci Todor Andrica de la Radna, care s-o luat și s-o dus la America, după ce s-o gătat Primul Război Mondial