Arheologia imaginaţiei şi conspiraţia ficţiunii

Între cărţile de proză apărute în 2016, Trecerea lui Cătălin Pavel se distinge – alături de alte cîteva (relativ puţine) – prin ingeniozitatea unei construcţii (cît se poate de personale) ce sfidează, într-un mod abil, lipsit de ostentaţie, anumite limite ale imaginaţiei narative, ocolind tipare tematice ori scripturale mult prea uzitate în proza românească a ultimei decade – indiferent dacă e vorba de proza realităţilor zilei, de aceea (supralicitată şi prin alte părţi) a „memoriei“ sau de autoficţiune. De fapt, ca orice carte ce se reţine prin sine însăşi (nicidecum prin înscrierea într-un trend), Trecerea se dovedeşte greu inseriabilă – deşi pare că împrumută cîte ceva din variate formule – şi conţine acea necesară doză de echivoc care nu-ţi dă voie să o demontezi, bucată cu bucată, în mod „logic“, pentru a o subordona unui scenariu interpretativ riguros. Ficţiunea – o strategie de salvare Implicit, romanul lui Cătălin Pavel chestionează habitudini de lectură şi de interpretare, contrariind, în cîteva puncte nodale ale naraţiunii, orizontul de aşteptare al cititorului, ceea ce impune „treceri“ (căci noţiunea de „trecere“, cu polisemantismul său, e un laitmotiv al cărţii) de la un cadru narativ la altul, mult diferit – atît de diferit, încît pare a […]