Arheologii temporale

Timpul in spectacolul de teatru este, probabil, cea mai puternica obiectivare a memoriei vivante, ce tine atit de un parcurs cultural, cit si de variate trasee subiective. Reprezinta o tripla forma de refractie, alchimie a inlantuirilor: textura dramatica, topos spectacular si cadru de receptare. Actul scenic se raporteaza la un construct de timpi dislocabili, reflectind pe de o parte durata determinata – referent al piesei –, si pe de alta parte contextualizarile fluxurilor incadrate. Interesant este felul in care spectacolul capteaza si activeaza aceste identitati temporale circumscrise si daca reuseste sa le induca o dinamica interioara. Montarea scenica, prin medierea reprezentarii, este liantul acestor temporalitati miscibile. Spectacolul personalizeaza timpul la care se raporteaza textul, absorbindu-i toate pirghiile relationale. Exista, astfel, doua formule de abordare. Prima presupune o reluare mimetica a timpului indicat in structura dramatica, a doua implica o actualizare a indicilor specificati, deci o strategie de resemantizare. Timpul discursivizat este figurat, probindu-si posibilele diferente de punere in scena prin legitimitatea interpretarilor si motivarilor. Ma voi opri la citeva spectacole din Festivalul National de Teatru in care apare un spatiu cronometric – ceasul – ca obiectivare a unui timp mai mult sau mai putin subiectiv. In Tragica istorie a doctorului […]