Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Arsenic, dantelă veche şi meniu à la roumaine
- 12-11-2009
- Nr. 500
-
Iulia POPOVICI
- Actualitate
- 1 Comentarii
Faimoasele piese cehoviene poartă o indicaţie/comentariu auctorial: ele sînt tragicomedii, termen din care unii mizează pe prima parte, alţii – mai degrabă pe a doua. Andrei Şerban crede în filonul cehovian comic – Tompa Gábor, în cel tragic. Un tragic al banalului, al lipsei de şanse şi al incapacităţii de a (re)acţiona. Creat în 2008, Trei surori al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj a obţinut la ultima ediţie a Premiilor Uniter cele mai importante două distincţii – pentru cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie (Tompa Gábor). Un filigran de dantelă veche, trimiţînd la tradiţia românească a spectacolului ca şi la cea maghiară (numele lui Tamás Ascher le-a venit multora pe buze), cu cel mai bun Tuzenbach (Balázs Bodolai) ce se poate imagina, cu o distribuţie, în general, extraordinară. Trei surori desfăşoară, într-un decor cam delabrat, istoria celor patru fraţi (există o scenă în care Andrei e inclus de Maşa în grupul „surorilor“) rămaşi singuri într-un mediu social ce nu le aparţine şi unde nu se pot adapta, cedînd teritoriul (în ultimă instanţă, casa) invadatorilor rapace (Nataşa) care profită de naivitatea lor. De apartenenţa la alt cod moral. Tompa renunţă la şarjarea „clasică“ a lui Prozorov şi […]
…las celelalte subiecte deoparte pentru unul care nu mai poate astepta…arde. Se numeste Festivalul National de Teatru, mai precis, vreau sa scriu despre spectacolele pe care le-am vazut pentru ca am citit cateva cronici care m-au infiorat.
Incep cu cel despre care mi-am promis ca o sa scriu exact cum o sa ajung acasa. Drumul lung, ploaia marunta si oboseala m-au impiedicat la momentul acela, dar mi-a revenit pofta de a scrie cate ceva pentru ca tocmai am citit cronicile doamnei Ileana Lucaciu .
Pentru generatia Hi5, cu dragoste
“Cum traverseaza Barbie criza mondiala”, un spectacol al Teatrului National din Timisoara. Din punctul meu de vedere, cuvantul care descrie tot ce s-a intamplat la nationalul bucurestean este interesant, cu majuscule, bold si mare, mare cat sa vada toate Barbie si toti surogatii sai.
Scrie pe acest blog un om care inghite zilnic numai “cum sa-uri”. Un om satul pana peste cap de diete zilnice, alimentatie sanatoasa in patru pasi, ponturi simple pentru o viata frumoasa, cum sa-ti dresezi animalul pentru a-ti alunga stresul s.a.m.d.
Lista este atat de lunga incat textul semnat de Mihaela Michailov devine chiar insuficient pentru toate artificiile la care putem apela pentru a ne simplifica viata. Este minunat ca, la un moment dat in evolutia omenirii, masinile au inlocuit munca fiecarei persoane.
Dar sa ajungi sa inlocuiesti simple tare, obiceiuri, pana la urma excese care nu sunt intotdeauna daunatoare si sa le faci hrana pentru frigidele, complexatii, tulburatii si frustratii societatii in scop comercial mi se pare aproape… sa nu spun un cuvant mare… dar cred ca e o crima morala cel putin. Aceasta este tendinta, culmea, vazuta ca o treapta a evolutiei noastre, personale…
Ei bine, aceasta industrie americana senzationala a “cum sa”-ului ne transforma in ceva artificial, in care viata inseamna laborator, mediu steril, copiii sunt plozii care nu stiu pe unde trece Dunarea dar stiu toate componentele active ale cremei de corp and so on.
Mie nu numai ca mi s-a parut extrem de interesanta si montarea si textul, dar m-am simtit razbunata. Pentru toate momentele in care citesc pe site-uri din afara “Sfaturi practice pentru bagatul in ac” si a doua zi vad o carte similara pe tarabe despre care aud ca a avut si vanzari record.
Cred ca in prezent, noi toti facem un pas mare catre artificial, iar spectacolul trage un semnal de alarma din acest punct de vedere si cred ca este binevenit.
Pacat ca au plecat tineri din sala, iar faptul ca acei tineri s-au ridicat este irelevant tinand cont de faptul ca este posibil ca ei sa faca parte din categoria celor care stau in fata oglinzii trei ore inainte sa vina la Teatru, pentru ca da bine sa spui ca te duci la Festivalul de Teatru, pari cult.
Sunt acele persoane care nu stiu ca, in momentul in care alegi sa te ridici si sa pleci de la un spectacol, film sau ce o fi nu trebuie sa urli in gura mare (pardon, tocurile cat mai subtiri si cat mai ascutite) ca tie nu ti-a placut spectacolul, pentru ca exista si oameni care te vor contrazice.
Aceste randuri sunt de fapt adresate actorilor care nu cred ca s-au simtit foarte k la final cand niste aplauze anemice si de complezenta le-au insotit iesirea din scena.
A fost un experiment teatral, despre cum suntem, ce putem fi si cata lipsa de substanta poate avea fiinta noastra daca ne pierdem controlul si vom inceta sa gandim si sa ne gandim.
Intotdeauna am spus ca teatrul nu e viata reala si chiar cred acest lucru. Teatrul trebuie sa fie viata in sine, care incepe acolo si se stinge odata cu prima lumina din sala. Care respira prin actor si legatura sa cu spectatorul, care se imbogateste din relatiile, simbolurile si talentul actorilor si regizorului deopotriva.
Ei bine, in “Cum traverseaza Barbie criza mondiala”, s-a nascut in epubreta generatia Hi5, gen cum sa fii cool ca o anorexica (Mananc, inghit, vomit), cum te poate lua valul fara sa mai ramana nimic din tine.
Un spectacol interzis persoanelor care vin la teatru cu textul in fata si il urmaresc din carte sau celor care se cred mai cooltzi doar pentru ca au pasit acolo, special la ora la care sunt vazuti de cine trebuie…gen!
P.S. Unii dintre actorii din aceasta distributie si-au luat revansa pentru “Trei surori”, prezentat tot in cadrul FNT-ului