M-am plictisit copios, dar am avut și revelații la nenumăratele dialoguri cu artiștii la care am asistat după spectacole. Mi s-a întîmplat acasă, în România, și în multe alte locuri din Europa: la teatru, la bienale și tîrguri de artă. Somewhere in Europe (Undeva în Europa), scris cu litere multicolore de neon, e fundalul internaționalist al spectacolului Artists’ Talk realizat de Gianina Cărbunariu la ARCUB (coproducție cu Asociația Piese refractare, premiera – decembrie 2016). Aici, în buza scenei marcate de conturul franjurat al perdelelor transparente ce delimitează covorul negru, artiștii discută despre temele și procesul creației. Pentru cine a asistat la cel puțin o discuție cu artiștii după spectacol/vernisaj/eveniment, nota sarcastică din titlul Artists’ Talk e implicită, mai ales că internaționalismul se dovedește un dublu discurs cînd artiștii se ocupă de subiecte sensibile ca discriminarea diverselor categorii de minorități.
Și acum, ca în precedentele sale producții, Gianina Cărbunariu scrie textul și semnează spectacolul aflat pe lista scurtă a Premiilor UNITER 2017, la categoria Cel mai bun spectacol. Artistă cu un declarat angajament social, regizoarea chestionează onestitatea demersului artistic în teatrul social contemporan. Problematica are un evident grad de generalitate, extensibilă la artele vizuale, dans, film. Șase secvențe însumează situații inspirate din cazuri reale pentru a dezvălui dublul discurs al artiștilor, fractura dintre ceea ce gîndesc și ceea ce spun cînd își explică creația în alte limbi decît cea maternă. Pojghița autoevaluării superlative, exprimate în engleza de bază, crapă cînd întrebările intră în detalii și ridică la suprafață lipsa eticii artiștilor în relație cu subiecții spectacolelor lor.
Eșantioanele formelor intoleranței față de minorități se expun gradual în spectacol, ca semnificație secundă a discursului artistic oficial. De aici și demarajul neutru al primelor scene, pentru ca spectacolul să capete consistență pe măsura parcurgerii lor. Dacă partea întîi a lăsat impresia previzibilului plictis experimentat adesea de publicul acestor discuții, de la secvența filmului documentar muzical [sic!] – al comunității alungate din ghetoul incendiat –, planul superficial narativ se tensionează și capătă adîncime. E hotărîtoare contribuția interpretării actorilor care nu șarjează și-și asumă cu seriozitate personajul. Rigoarea cu care personajele rămîn în limitele credibilului e sursa comicului amar, netrucat, fără ca umorul să submineze tema.
Scenele parcurg gradual formele discriminării, de la cea culturală la cea etnică, religioasă și de rasă. Recunoaștem cazuri mediatizate de folosire a artei pentru a cosmetiza izolarea romilor: zidul de la Baia Mare camuflat în desenul street art. De altfel, motivul zidului/gardului apare și în Solitaritate, lăsînd ușorul disconfort al lui déjà-vu. Cea mai complexă scenă a spectacolului e interviul artistului originar din Estul Europei, el însuși imigrant în Occident, intolerant cu valul migrației islamice. Cei doi interpreți, care traduc alternativ dialogul cu moderatoarea, preiau treptat controlul și devin exponenți ai intoleranței colective ca simptom asociat radicalizării naționalismului european. Cuplul traducătorilor, Ruxandra Maniu și Gabriel Răuță, crește din semitonuri implicarea personală, în contrast cu tandemul moderator-artist (Ilinca Manolache – Alexandru Potocean), care păstrează distanța abordării corecte politic. Ultima scenă face un racord la istoria europeană a segregării de rasă, prezintă succesul editorial marketizat al romanului postum al scriitoarei franceze de origine evreiască, Irène Némirovsky, exterminată la Auschwitz. Irène, îmbrăcată într-o ținută de seară din lamé auriu, asistă mută, din posteritatea recuperată, la rechizitoriul tragicei sale biografii livrate în limba țării care i-a retras cetățenia, franceza. Identitatea reală a scriitoarei nu e declinată în spectacol, deschizînd cazul spre generalizarea pe care o sugerează măștile animaliere cu care pozează Irène la final.
Proiecția simultană în română, engleză, franceză a textului vorbit funcționează ca o o oglindă multiplicatoare a discursului artistic manipulator. Genericul luminos Somewhere in Europe schimbă culorile de la o scenă la alta, de la rozul declarațiilor conjuncturale la tricolorul naționalismului francez, radicalizat în ultima scenă. Cortina franjurată deschide treptat spațiul scenei, în care însă civilii pătrund doar desculți sau cu pungi trase peste pantofi. Scena e un loc sacru și tot ceea ce se spune acolo are valoare etică, inclusiv declarațiile artiștilor, nu-i așa? Totuși, niște stinghere păsări împăiate ițite printre fîșiile sclipitoare ale cortinei semnalează mut că, atîta vreme cît continuăm să împăiem pe scenă idei contrazise de gesturile din viață, arta nu va schimba în nici un fel morala socială.