Arte liberale – să comunicăm pe dinamic!

Romanul românesc contemporan suferă, printre multe altele, dintr-o monomanie pe care și-a cultivat-o cu savoare și pe care a moştenit-o din interbelic, din familia polemică a romanului urban: personajele lui sînt nişte indivizi care ţin fie de o boemă soft, fie intelectuali rataţi, fie scriitori lipsiţi de succes, peste care vine ca o glazură divină suferinţa erotică. Din păcate, nici personajul loser nu e loser cu adevărat, pentru că mulţi dintre tinerii prozatori se feresc să ducă literatura destroy (vorba rusului) pînă la capăt. În general, nu ne prea interesează meseria personajului, e folosită doar ca perete pentru jocul cu umbre chinezeşti al genialităţii pe care, prin contaminare, autorul încearcă să şi-o asume. Nu prea avem personaje specializate într-o meserie, tocmai pentru că respectivii autori vin, în marea lor majoritate, din exact acel mediu pe care-l descriu, din limburile calificării: sînt fie jurnaliști, fie scriitori cu joburi în lumea editorială, fie universitari etc. Singurul autentic, care practică un realism sui-generis, care descrie o lume pe care a cunoscut-o în intimitate e Radu Aldulescu.   Iată că vine un tînăr poet (excepţional), care propune o variantă la aceste chinuri ale geniului intelectual: un arhitect care încearcă să supravieţuiască în lumea șmenurilor […]