Ce caracterizează lumea românească, politică sau culturală, de toate felurile, aș zice că este surpriza. Sub semnul neașteptatului și al mirării trăim de secole. Singurul criteriu care funcționează este lipsa de criterii. Pot fi contrazisă, dar pe fond, parcă aș avea dreptate. Și pe fondul ăsta, că nu știi ce se poate întîmpla sau ce cărți mai pot apărea, cînd mă așteptam mai puțin, mă pomenesc cu cîteva cărți din zona artelor de tot felul care să-mi atragă atenția. Ba chiar interesul și pasiunea mea din adolescență și vremea studenției. Acum despre Theodor Pallady este vorba. Un album Pallady (Monitorul Oficial, Editură și tipografie, 2017) extrem de bine alcătuit, fără autor, dar cu o substanțială și elegantă prefață a criticului de artă Pavel Șușară, pusă sub genericul „În căutarea lui Theodor Pallady“. Un Pallady pe cît de riguros în arta lui, pe atît de seducător în ființa care a însoțit marele artist. Dacă glosele și comentariile analitice ale lui Pavel Șușară, însoțite de numeroase reproduceri din opera lui Pallady, aflate în diverse muzee și colecții din țară, dar mai ales, sub semnul surprizei și al inefabilului, în colecția Elena Zdrobiș – spre rușinea mea, nu știam nimic despre această extraordinară comoară –, ne ajută să deslușim cîte ceva din tainele unui mare artist și retractil om de lume, în partea a doua a albumului avem o selecție de „Însemnări“, reproduse din jurnalul artistului, și cîteva manuscrise inedite, corespunzînd perioadei cuprinse între anii 1941 și 1951, după spusa editorului, dar fără alte precizări. Nu știm care ar putea fi manuscrisele inedite și nici ediția din Jurnalul lui Pallady din care ar fi extrase citatele. Ar fi fost benefică și utilă o notă asupra ediției. Fără să facem investigații la Biblioteca Academiei sau să căutăm/comparăm texte, aș sugera, cum voi proceda și eu cu bucurie, relectura unor panseuri și mărturii ale lui Pallady din volumul – minunat și mult drag mie – Pallady scriind. Jurnale. Scrisori. Însemnări (Editura Compania, 2009, ediție îngrijită – exemplar – de Dana Crișan), care, de ce nu, ar putea și ar merita să fie retipărit într-o nouă ediție. Ce mai găsim însă în noul, frumosul album de la Monitorul Oficial? Multe reproduceri ale unor lucrări care stau pitite prin colecțiile din țară. Muzeele de Artă din Bacău, Constanța – bine reprezentat în volum –, Craiova, Brașov, Cluj-Napoca, dar și altele, la fel de puțin frecventate, precum colecțiile Dinu și Sevasta Vintilă de la Topalu – o minune și colecția, și locul unde se află acest colț de lume lipit de Dunăre, rămas parcă dintr-un alt ev – sau Ligia și Pompiliu Macovei, din București. La care am ajuns într-o zi de toamnă, acum cîțiva ani, undeva pe strada 11 Iunie, fără să vreau. Reproducerile sînt de bună calitate și conturează bine comentariile lui Pavel Șușară. Pentru cei interesați direct de opera lui Pallady, să menționăm cîteva lucrări – nuduri mai ales, dar și naturi moarte sau flori – aflate în Colecția Pinacoteca București, de sub auspiciile Muzeului Municipal București, de o excepțională calitate. Și nu știu cît de prezentate publicului larg. Dacă începem să investigăm vom avea, desigur, multe alte surprize. Dintre cele mai plăcute. Pallady ar merita în mod cert o mai bună vizibilitate, nu doar pe listele de la licitațiile de artă din ultimii ani, ci și o prezență în conștiința publică. Așa cum sînt Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian.
O altă plăcută surpriză, pentru amatorii de paranteze muzical-culturale, pe alocuri ideologice, este volumul de eseuri, portrete, cronici muzicale, comentarii teoretice și analitice, note de călătorie etc. ce îmbracă fenomenul muzical românesc și internațional ce îi aparține Valentinei Sandu-Dediu, În căutarea disonanțelor (Editura Humanitas, 2017). Cartea Valentinei Sandu-Dediu, oricît s-ar dori a fi o construcție rotundă, plecînd de la o idee, este, în schimb, un frumos/complex eseu plecînd de la disonanțele și consonanțele muzicii și ale existențialului şi rămîne supusă conjuncturalului. Mare parte – dacă nu toate – dintre textele apărute în ultimii patru ani în România literară, Dilema veche, Infinitezimal, Actualitatea muzicală sau în ziarul Acord al Universității Naționale de Muzică din București provin din pretextul unor evenimente sau întîmplări ale actualității. O bună adaptare la concretul momentului conduce la analize și comentarii bine articulate, erudite pe alocuri, cu multă grijă pentru punerea în contextul istoriei a muzicii românești şi al celei universale. Fie că este vorba de un concert sau de un festival, fie că este vorba de portretul unor muzicieni români – George Enescu, Wilhelm Berger, Aurel Stroe sau Anatol Vieru – sau străini (Boulez). Percepții personale ale autoarei, care nu neglijează, ba din contră, punctează bine informat meandrele vieții politice din estul Europei sau din România. Fie că este vorba de Șostakovici sau de muzicieni români care au cochetat cu legionarii, ori au fost tovarăși de drum cu comuniștii. Dar mereu marea muzică a învins și a depășit angajările mai puțin fericite. O excelentă radiografie a vieții muzicale și a muzicienilor din proximitatea românească este prezentată într-un lung articol-eseu, Muzici postbelice ale fostului spațiu comunist – la obîrșie un text, Osteuropa, comis pentru și publicat inițial în Lexikon Neue Musik (Jörn Peter Hiekel și Christian Utz, Metzler & Bärenreiter, Stuttgart & Kassel, 2016). Ce se pierde prin diversitatea subiectelor abordate se cîștigă prin naturalețea frazării, articularea ideilor și buna informație, la zi, care dau consistență textelor. De mult nu am mai citit o carte de genul acesta, care să mă facă să reiau lecturi din lumea muzicii. Recent încheiatul, minunat, Festival Enescu ar putea fi un bun reper.
Nu sînt o specialistă în teatru. Cu atît mai puțin în istoria lui. Merg la spectacole cînd apuc, citesc ce-mi pică în mînă din zona asta. Dar urmăresc cu atenție, în ultimii ani, o colecție anume. „Yorrick“ este o colecție de carte despre teatru, cu protagoniștii ei, de azi sau de ieri, pe care o coordonează Monica Andronescu. O împătimită de teatru, critic și istoric de teatru, dar și o excelentă editoare. Nu puține lucrări, care mai de care mai interesante, au apărut sub auspiciile Editurii Nemira, care girează colecția. Printre alte apariții interesantissime din 2017, și acest volum dedicat unui mare regizor rus, Vahtangov. Mă lovisem de numele lui, ca și de al altor mari corifei ai teatrului rus/sovietic, de la Meyerhold și Stanislavski pînă la Nemirovici-Dancenko, dar nu eram în stare să depășesc o anume percepție superficială. Faptul că momente de glorie ale teatrului rus, ale artei în general, au loc în anii Revoluției bolșevice și ai Războiului Civil nu are cum să nu ne uimească. În condiții teribile, politice, sociale, economice, imaginația și talentul artiștilor parcă se înmulțesc. Nu despre asta vreau să vorbim acum, ci despre acest straniu și fabulos Evgheni Bagrationovici Vahtangov (1883-1922). Tatăl armean, mama rusoaică, născut în Caucaz, în Osetia de Nord, cu studii și carieră artistică la Moscova. Nicolai Mihailovici Gorceakov, unul dintre studenții săi, semnează Lecțiile de regie ale lui Vahtangov (Editura Nemira și Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu, 2017, traducere din limba rusă de Raluca Rădulescu) care se transformă, și de această dată, într‑un eveniment editorial din seria frumoaselor surprize de care am tot avut parte. Am citit cartea în pandant cu spusele a doi mari oameni de teatru care au participat la lansarea cărții despre Vahtangov la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Din această vară, în iunie, cînd George Banu, de la Paris, și Rimas Tumins, directorul Teatrului Vahtangov de azi de la Moscova, au avut un excelent și comprehensiv dialog despre marele regizor rus. Consemnat de neobosita Monica Andronescu, am găsit pe internet ceea ce merită a fi citit. Ca și cartea lui Gorceakov. Care vine cu povești, cu amintiri personale, cu opinii și comentarii legate de personalitatea regizorului, dar și de epoca în care a făcut teatru acest artist multilateral. Prețuit și de Lee Strasberg, cel de la Actor’s Studio, de la New York, și de Bertold Brecht, cel de la Berlin, care sintetizează principalele cerințe ale lui Vahtangov în teatru.1. Teatrul este teatru. 2. Cum-ul și nu ce-ul. 3. Mai multă compoziție. 4. Mai multă inventivitate și imaginație. Asta e tot. Simplu. Clar. Concis. Lecția asta, în mod cert, au învățat-o mulți actori și regizori. George Banu îl consideră pe Vahtangov – și ne spune că a citit cartea lui Gorceakov la junețe – o figură damnată a teatrului rus, între Meyerhold și Stanislavski. Destinul și opera lui Vahtangov – care nu a pus în scenă decît cîteva piese – ar exprima istoria neterminată a teatrului rus. Lupta împotriva nefericirii, păstrarea demnității umane, plăcerea jocului sînt mesajul trimis prin punerea în scenă a Prințesei Turandot, în 1922, cînd în Rusia devenită URSS era foamete, frig, sărăcie. Marea artă transcende contingentul și istoria. În cartea lui Gorceakov aflăm doar vag și indirect – dacă știm ce hram a purtat un Lunacearski – despre politicul din acei ani. Merită din plin să descoperim cine a fost acest regizor rus și gîndurile lui care l‑au însoțit, cu obstinație și îndîrjire, întru marea artă a teatrului, căruia i-a dedicat scurta lui viață. A murit la doar 39 de ani.
Cea mai mare surpriză este, însă, masiva lucrare de istoria artei semnată de Vasile Florea. Arta românească de la origini și pînă în prezent (Editura Litera și tipografia Monitorul Oficial, 2017) se vrea o exhaustivă panoramă a artei românești. De ieri și de mai ieri pînă astăzi, cu firele ce duc arta mereu înainte. Această ediție, pusă sub sigla apropiatului centenar al sărbătoririi Marii Uniri de la 1918, ar vrea să acopere și să parcurgă întreaga istorie a artei românești. Așa cum e pus și în titlu. Așa cum sînt și explicațiile dintr-un extins „Cuvînt înainte“ al autorului. Unde panoramează aparițiile anterioare din domeniu, face un scurt bilanț al studiilor, cercetărilor și lucrărilor dedicate artei românești, în ansamblul ei sau punctual, prin monografii de interes particular acordat unui fenomen sau unui artist anume. Sînt amintite zeci de nume din domeniu, sînt punctate cărțile – parcă nu foarte numeroase – ce abordează subiectul și obiectul acestei masive actuale lucrări. Un fel de sinteză a sintezelor, plecînd de la arta veche românească, trecînd prin arta medievală, cu studiul bisericilor și al mănăstirilor, prin arhitectură, pictură etc. Și trecînd apoi la perioada modernă, cu mult mai mulți actanți. Experiența îi dă posibilitatea lui Vasile Florea să sistematizeze uriașul material și să facă „unele incursiuni în istoria social-politică“, după cum găsim într-o precizare. Care aduce justificări absenței artei populare, prezentă fiind însă, indirect, sub alte diverse forme în creația artistică românească. Volumul este bogat și frumos ilustrat – apreciem calitatea reproducerilor, dar și tenoredactarea/machetarea întregului volum. Dincolo de comentariile avizate ale lui Vasile Florea, fie că este vorba despre trecutul artistic românesc, fie că este vorba despre ultimii 150 de ani de artă modernă românească, sîntem plăcut impresionați de ultimul capitol, dedicat artei contemporane, mereu văduvită în explorările de istoria artei. Faptul că marii artiști români din ultimele decenii ale secolului trecut nu lipsesc este benefic pentru cei care vor să-și facă o idee despre arta românească. Amplul volum este un bun prilej de reflecție în ce privește contribuția autohtonă, sub diverse forme, la arta europeană.