Asumarea exilului

Un sfert de secol, după 1950, Vera Călin a ţinut seminarii şi a predat lecţii de literatură universală şi comparată la Universitatea din Bucureşti. Făcea parte din „echipa“ lui Tudor Vianu, concomitent sau poate alternativ cu Edgar Papu, cu Zoe Dumitrescu Buşulenga, membri redutabili ai unei catedre prestigioase, ferită, în limitele posibilităţilor, de ravagiile dogmatismului obnubilant. Se înţelege de ce studenţii dădeau buzna şi, cu siguranţă, îşi vor mai fi amintind, după atîta vreme, de orele respective de curs. Cînd trecea pe culoarele clădirii istorice din Edgar Quinet, de la cancelarie spre amfiteatru ori invers, n-aveai cum să nu remarci silueta ei alungită, care îmbina perfect feminitatea ţinutei cu pasul elastic-sportiv. Pe chip purta fără ostentaţie un zîmbet luminos, de fapt lumina inteligenţei, scăpărătoare îndată ce angaja un dialog. În 1970, îşi lua doctoratul cu o teză erudită despre funcţiile Alegoriei în literatura secolului XX. Căpăta, astfel, statut deplin de profesor, concomitent cu o notorietate sporită pe plan internaţional, printre specialiştii disciplinelor comparatiste. Lucrarea de doctorat apărea şi în limba germană, la Viena, pe cînd autoarea colinda congrese, colocvii de profil, prin marile centre ştiinţifice ale lumii, de la Marburg la Ottawa, la Belgrad, la Cambridge, la Bordeaux.   Cu […]