Asumarea matură a imaturităţii

Drama confuziei e veche de cînd lumea, talmeş-balmeşul din om fiind poate cel mai greu de pus în ordine. Inepuizabil şi serios, aşezat pe nisipuri mişcătoare, ca şi jocul măştilor. Greu s-o găseşti pe cea adevărată. Faţa, nu masca. Dacă mai există. Iar dacă reuşeşti să dai de acel inform-curgător „autentic“, e şi mai greu să-l scoţi la suprafaţă, să-l faci şi să-l laşi să trăiască. Să nu-l sufoci, luîndu-l prea în serios, închizîndu-l într-o formulă moartă prin definiţie. Despre această scormonire în sine însuşi a omului (din scriitor) risipit între formă şi esenţă, despre adevărurile relative ale eului şi fărîmiţarea identităţii, despre paradoxurile şi limitele maturităţii şi ale imaturităţii, despre dedublări ori despre nesfîrşita gîlceavă a sinelui cu sine scrie, în maniera caracteristică (adică mereu surprinzătoare, fermecătoare, prin răsturnările de sens), Livius Ciocârlie în ultima sa carte – Exerciţii de imaturitate. Am spus ultima, şi nu cea mai recentă, căci vestea acestei încheieri a operei „de o viaţă“ ne-o aduce chiar autorul (bineînţeles, fără a se expune riscului gravităţii, ci cum îi stă bine, ironic-jucăuş, în trecere, aproape insesizabil), în chiar ultimele rînduri ale acestui volum. Rînduri unde revine o imagine mai veche, aceea a salutului prin întoarcerea cu […]