Asylant, un roman inegal

Liviu Bîrsan aparţine speciei acelor prozatori care, fără să aibă o pronunţată conştiinţă estetică, reuşesc totuşi să construiască o ficţiune romanescă închegată, scriind cu o mînă sigură, fără derapaje de stil, ajutaţi de un bun instinct al naraţiunii. Astfel de prozatori (un Panait Istrati, de pildă, la nivelul cel mai de sus) – să nu spunem genuini, ci, mai degrabă, prin excelenţă spontani – practică o epică dinamică, verva lor narativă fiind stimulată în bună măsură şi de o imperioasă necesitate de a vorbi despre ei înşişi, despre experienţele lor sau ale oamenilor pe care i-au cunoscut. Liviu BÎRSAN, Asylant, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 420 p. S-ar zice că, în cazul lor, distanţa dintre autorul empiric şi autorul abstract e minimă şi că biografia determină în mod hotărîtor configuraţia operei. Scriitorii de felul lui Liviu Bîrsan percep literatura ca pe o încercare de transcriere a „vieţii vieţuite“; sînt mimetici şi confesivi; au o mistică a realităţii, dar – atenţie! – nu doar a realităţii mărunte de zi cu zi, Hinterlandul microrealiştilor sau al minimaliştilor, ci şi, neapărat, o mistică a realităţii aventuroase ori a faptului de senzaţie. Ceea ce-i desparte de mimeticii minori şi veleitari, pentru care „viaţa e […]