M-am întrebat adesea de ce e poezia periculoasă. Periculoasă pentru unii, incomodă pentru alții, aproape disprețuită de unii cititori. Și de fiecare dată ajung, inevitabil, la Mariana Marin, la care mă gîndesc din cînd în cînd și pe care, în mod neverosimil, mi-o imaginez trăind în lumea noastră de azi. În lumea rețelelor de socializare și a smart-phone-urilor. Mă întreb cum ar fi reacţionat la interminabilul nostru zgomot de fond – vidul cotidian la care simțim nevoia să contribuim din plin. Și cu cît mă gîndesc mai mult la intransigența ei, atitudinea care se desprinde din tot ceea ce scrie, obsesia ei de a lucra „la rădăcina firească a răului“ mi se pare din ce în ce mai incompatibilă cu lumea despre care vorbeam. Şi tocmai pentru că cele două realităţi nu se suprapun avem nevoie de scrisul ei mai mult ca oricînd. Mariana Marin refuza să sporească zgomotul de fond. Mi-am imaginat-o întotdeauna spunînd „Există aici un fel de a fi minoritar/ chiar și atunci/ cînd trăiești în cea mai neagră majoritate“ pentru că ele concentrează și rezumă într-un fel atitudinea poeziei pe care a scris-o. O văd pe Mariana Marin plasîndu-se în mod deliberat de partea minoritarului tocmai atunci cînd toți par hotărîți să se plaseze de partea majorității. Exact ca în fotografia aia făcută de Tudor Jebeleanu, în care ea apare baricadată de cărămizi.
„Nici n-apuci bine să te desparți
de bucuria poemului cald
că el te și situează în afara realității
pe care atît o iubești,
despre care scrii,
la vindecarea căreia vrei să participi,
dar pe care n-o mai suporți
așa cum îți este băgată pe gît“.
„Un seismograf de tip moral“
Aripa secretă conține cîteva rînduri în care Mariana Marin se adresează în mod direct cititorului. Modelul preferat este cel al lui Anne Frank, despre al cărei destin spune că a rămas pentru ea „un fel de seismograf de tip moral și un semn de întrebare. Pentru că mă întreb și azi [continuă ea], ca și atunci cînd eu însămi aveam 15 ani și citeam pentru prima dată Jurnalul Annei Frank: ce s-ar fi întîmplat dacă Anne Frank ar fi devenit scriitoare, așa cum își dorea? Care ar fi fost temele de care s-ar fi simțit apropiată, ce tip de expresie i-ar fi reflectat gîndurile? Ce-ar fi însemnat pentru ea mai tîrziu experiența celor doi ani petrecuți în aripa secretă a unei clădiri din Amsterdam, departe de nebunia cu chip uman care stăpînea lumea?“. Aripa secretă a casei din Amsterdam în care a trăit Anne Frank devine aripa secretă în care s-a putut supravieţui în faţa altei nebunii cu chip uman – sufocarea comunismului din anii ’80. Deşi a fost alături de grupul disidenţilor de la Iaşi şi poezia ei e străbătută de o atitudine intransigentă în faţa marilor nedreptăţi sociale şi politice, poeta Atelierelor nu a încercat niciodată să-şi fabrice o imagine de disidentă. Mariana Marin a refuzat să fie văzută altfel decît prin scrisul ei sau să declare zgomotos că a rezistat prin cultură.
Sînt sigur că, dacă ar fi avut şansa să i se traducă volumele de poezie în mai multe limbi de circulaţie, ea ar fi fost cunoscută ca o poetă de anvergură europeană, poate la fel de cunoscută ca şi Hertha Müller, care, asemenea Marianei Marin, repune în drepturi eticul şi intransigenţa morală. Anne Frank, Rolf Bossert şi poeţii din Grupul de Acţiune Banat devin figuri tutelare, modele relevante printr-o atitudine care refuză compromisul în dauna unor consecinţe dramatice în plan personal.
„Fără prietenii mei – tinerii poeţi germani din România –
Subiectivitatea şi-ar mai fi supt şi acum degetul
În faţa realităţii.
Uşor nătîngă şi îngrozită de propria sa umbră,
n-ar fi înţeles niciodată de ce
poezia a fost invadată de mirosul măcelăriilor
şi al sălilor de disecţie cu program continuu.
Fără ei ar fi fost mai greu.
Mi-ar fi crescut pe creier micuţa ciupercă burgheză
Citind sub umbreluţă (cu un real interes intelectual!)
Romanele obsedantului deceniu
Sau problematica prozei sudamericane…
Fără ei aş fi asanat la nesfîrşit ţinutul dintre inimă şi Carpaţi,
Iar acţiunea singurătăţii de fier
a locului din care scriu
asupra mijloacelor de expresie
mi-ar fi rămas multă vreme la uşă,
aidoma unui copil părăsit.
Fără ei aş fi fost şi mai săracă.
«Ceea ce sînt» ar fi deschis prea tîrziu ochii
Spre «Ceea ce sîntem».“
Mariana Marin a cîştigat pariul cu realitatea
De această vigilenţă în plan social şi politic ar fi fost, poate, nevoie şi în poezia actuală, în care perspectiva etică este mai rară, cu excepţia cîtorva ecouri în volumele publicate de Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Domnica Drumea şi de Marius Ianuş la începutul anilor 2000.
Prin radicalismul său, Mariana Marin a reuşit să evite situarea în afara realităţii. Chiar dacă a pierdut pariul cu viaţa, în „atelierele“ scrisului ei s-a născut un scriitor care a cîştigat pariul cu realitatea. Dacă ne-am gîndi la poezia ei ca la un mod de existenţă experimental, ca la o strategie în care literatura însăşi devine o armă împotriva totalitarismelor de orice fel, mai ales împotriva totalitarismelor gîndirii, atunci cred că distincţia dintre etic şi estetic nu mai are sens.
Volume precum Atelierele sau Mutilarea artistului la tinereţe nu sînt cu nimic mai prejos decît cele scrise de Sylvia Plath sau de Anne Sexton. Ar trebui să înţelegem definitiv: poezia Marianei Marin este pentru gîndire ceea ce sistemul imunitar este pentru corpul uman.
Pe data de 10 februarie, Mariana Marin
ar fi împlinit 60 de ani.
Gravura de pe afiș este realizată de Ana Toma, după o fotografie de Tudor Jebeleanu
Credit foto: Tudor Jebeleanu