Atunci cînd statuile ard

Să nu iertaţi, căci nu e căderea voastră să iertaţi, În numele celor ce-au fost vînduţi Cînd se crăpa de ziuă. Zbigniew Herbert   La piciorul podului de peste Dunăre, aproape de vărsarea ei în Marea Neagră, se înfiinţase în primăvara anului 1952 un lagăr de muncă, în care au fost aduşi în special ţărani care refuzaseră să intre în colhozuri. Unul dintre ei, un tînăr din Moldova, de 23 de ani, care lăsase acasă, în ograda jefuită de miliţieni, doi copii mici, l-a scuipat în faţă pe comandantul lagărului, care îl pălmuise fără motiv. A primit 21 de zile de carceră, dar după două săptămîni a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu cătuşe peste cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. „Cînd a fost adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi talpa picioarelor, care putrezise“, consemnează medicul coloniei penitenciare, care a încercat să îl salveze, cerînd trimiterea sa la spitalul din Constanţa; dar comandantul, amintindu-şi scuipatul pe care îl primise în faţă, nu a aprobat-o. Tînărul a murit în chinuri cumplite după 11 zile, lipsit de vreun tratament şi putrezind cu încetul, de viu, în infirmeria […]