Aurel Dumitraşcu. Metafora şi poezia politică

Pe lîngă cîteva poeme de antologie, ultimele postume ale lui Aurel Dumitraşcu (Cine merge în Paradis, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2011, ediţie de Adrian Alui Gheorghe) fac dovada unei devoţiuni rare: autorul Bibliotecii de Nord a trăit pentru poezie şi a construit cu fiecare încercare lirică o etică a cotidianului. În fapt, multele volume cu inedite de pînă acum pot releva deopotrivă conştiinţa critică şi fervoarea creaţiei – şi, dincolo de faptul că amplifică pe orizontală cîmpul textual (doar vreun sfert din poemele cunoscute au fost publicate de poet în cele două volume tipărite în timpul vieţii), ineditele, necizelate pînă la capăt, cu caracterul lor de laborator, pot pune mai bine în evidenţă substratul liricii lui Aurel Dumitraşcu, poet intrat cumva în legendă, şi nu numai prin sfîrşitul biografic, ci şi prin intransigenţa şi radicalitatea sa morală. Omul – a cărui dovadă scriptică sînt jurnalele sale şi corespondenţa – chiar lăsa impresia că slujeşte, consubstanţială propriei poezii, o etică, făcînd din poezie un exerciţiu de situare în lume. Reîntemeierea fiinţei prin metafore Poetica lui Aurel Dumitraşcu, aşa cum o putem reconstitui, propune o recuperare – sau poate, mai degrabă, o reîntemeiere – a fiinţei concrete, ocazionale, prin metaforă. În miezul […]