T-Shirt. Auswringen

Conducătorul în vremuri de relativism industrial

Brâncuşi s-a născut într-un ungher îndepărtat al lumii civilizate, atît de îndepărtat încît lumea civilizată l-ar descrie ca primitiv la o privire mai atentă. Dar în suprapopulata Europă, un astfel de loc de naştere e o investiţie pentru cine se pricepe să îl comercializeze.

Brâncuşi a fost mai mult decît un comerciant – el a fost un vizionar şi un inventator. Domeniul lui de competenţă erau societăţile vandabile, iar invenţia lui era designul comportamental.

Societăţile vandabile sînt ansambluri care se mişcă pe traiectorii spiralice ascendent-descendente, în funcţie de nivelul de atenţie, conform unei ecuaţii cu două necunoscute: a) punctul de criză (expansiune/implozie); b) controlul absorbţiei noutăţilor, fără vulnerabilizarea proceselor de creştere şi asimilare. Aici intervine designul comportamental. Care spune: produsul – oricare ar fi el – devine eficient doar atunci cînd îşi generează propriul ambient. Produsul nu e un obiect, ci un mediu care furnizează cu precizie cantitatea de informaţie necesară menţinerii unei excitări a curiozităţii şi a sentimentului de participare.

Brâncuşi a acţionat ca un dezvoltator pragmatic în domeniul filozofiei economice, folosind modelul nodurilor de putere, unde distanţa dintre teorie şi demonstraţia practică e anulată de actul însuşi al exerciţiului Puterii. De aceea viaţa şi opera lui sînt constituite într-o unitate hermeneutică, a cărei decriptare necesită un efort similar cu decriptarea altor personalităţi-limită, de genul Alfred Krupp, Howard Hughes etc.

În calitate de Conducător, Brâncuşi combină consecinţele ideilor lui Walter Benjamin despre dinamica reproducerii formelor, cu un corolar al teoriei relativităţii (Einstein): cu cît viteza reproducerii (post)industriale creşte, cu atît distanţa dintre valoarea estetică şi valoarea de piaţă se comprimă. În această direcţie, ca de altfel în toată activitatea sa de cercetare, Brâncuşi nu a făcut altceva decît să construiască modele. Manufacturarea de multipli la viteză mică e un indicator al potenţialului economic ce poate fi declanşat prin reproducerea mentalităţilor arhaice la scara amuzamentului industrial. Iar episodul „Brâncuşi contra Statelor Unite“ dovedeşte că, de fapt, ofiţerii vamali erau mai inteligenţi decît specialiştii în artă – avînd şi o viziune mai clară asupra viitorului: scutirea de taxe a unui obiect artistic ar trebui considerată fraudă, avînd în vedere valoarea de tranzacţie şi viteza de reproducere a obiectului în cauză.

Ce a făcut pînă la urmă Brâncuşi a fost să preia nişte tipare verificate timp de secole în locul său de naştere şi să le transfere/adapteze în noul context global de la începutul secolului al XX-lea. Prin asta, el a dovedit o capacitate unică de transformare a unor mentalităţi precomerciale, în dinamica unei valute liber convertibile. O activitate simplă, de export dinspre un sistem închis către unul deschis, poate dezvolta consecinţe de profit imprevizibile, dar generoase, prin simpla eliberare a unei plus-valori oprimate. Se poate deci spune că atît sistemul lui Karl Popper, cît şi practicile discipolului său George Soros sînt efecte colaterale ale strategiilor eficiente inventate de Brâncuşi.

Pelerinul, patriarhul, maestrul, prostituata

Ca hermeneut, Brâncuşi a experimentat cu succes modele extrase din aceste trei arhetipuri.

1. Pelerinul transformă conştiinţa nomadică în valoare estetică. Exemple didactice: emigraţia pedestră spre Paris (pentru un migrator, Europa e doar un traseu către succes); replicarea ambianţei rurale de acasă în Montparnasse (de la ustensile casnice la gramofon şi aparat de fotografiat, totul este lucrat cu mîinile, primitiv, sexy).
2. Patriarhul e un negustor. Dar unul aşezat, pentru care efortul este delegat către mass-media. Patriarhul îşi foloseşte poziţia pentru a îmbunătăţi statisticile de marketing, el controlează situaţia ca un şef de relaţii publice, păstrînd însă aerul romantic al nomadului solitar: ideea subtilă este că el e din altă parte şi că poate oricînd să dispară în asfinţitul unei vieţi libere. „Să fii cel dintîi, dar să trăieşti simplu“ e sloganul acestei strategii.

Exemple: petrecerile la atelierul lui Brâncuşi, cu mîncare frugală, cu vin şi muzică lăutărească pe gramofon sau interpretată live de către artist. Totul desfăşurîndu-se în ambianţa furnizată de industria brâncuşiană, oglindă exotică şi capcană pentru o categorie importantă a epocii – Americanii (adică bunii cumpărători). Dar, mai presus de asta, linia de modă marca Brâncuşi, un amestec de primitivism calculat în tunsoare, barbă, croi vestimentar, cu o alegere subtilă a celor mai bune materiale şi cu un stil de execuţie aparent manufacturier.

3. Maestrul e un actor. Ubicuu şi retras în acelaşi timp, distant, dar întotdeauna preocupat, el e prietenul şi sfătuitorul prin excelenţă. Prin această stratagemă, piaţa primeşte semnalul pozitiv că oricine poate face ceea ce face un geniu; şi, de asemenea, că orice produce geniul – este pentru TINE. Negustorul poate să dispară – maestrul e aici întotdeauna, gata să te ajute.

Exemple: campaniile foto popularizînd un Brâncuşi solitar, înconjurat de formele şi umbrele dramatice ale operei sale; lungul şir de discipoli – artişti, critici, fotografi, frumuseţi celebre cu exces de timp şi energie – care s-au supus, in corpore, unei discipline constrîngătoare, de tip Zen-Buddhist; şi care au colectat, fără discernămînt, şi fără probe, judecăţile sentenţiale care l-au făcut pe Brâncuşi la fel de faimos şi la fel de discutabil ca protagoniştii filmelor negre holywoodiene.

Ca şi în filmele noir, prostituata e un deghizament: sub machiajul gros şi dincolo de replicile cinice, se ascunde o adeptă a maestrului, companionul necesar pentru a legitima fiecare pas al acestuia, pentru a da o dimensiune emoţională performanţei lui lipsite de emoţie. Un rol pentru care lista candidatelor e mereu deschisă, sesiunile de casting neîncheindu-se practic niciodată.

Cîteva informaţii pentru pasionaţii de istorie

Constantin Brâncuşi s-a născut la Hobiţa, România, în 1876, şi a murit în Montparnasse, Paris, în 1957. Spre sfîrşitul vieţii sale, comunismul de tip sovietic a fost importat în ţara lui de baştină, forţîndu-l pe vînătorul de glorie din Montparnasse să devină un erou prin două evenimente: 1. tentativa de demolare a ansamblului său de la Tîrgu-Jiu; 2. refuzul ofertei de donaţie a atelierului, făcută de artist către statul român cu puţin timp înaintea morţii.

La începutul anilor ’70, autorităţile din România, aparent reformate politic, au organizat un colocviu „Brâncuşi“ care a adunat la Tîrgu-Jiu, în jurul sculpturilor reintrate în graţia ideologilor de partid, toată floarea brâncuşologiei mondiale. Evenimentul s-a dovedit a fi o lovitură mortală dată artei contemporane din România. De atunci, producţia de forme polisate din metal şi marmură a atins cote inflaţioniste, la concurenţă cu producţia lemnelor cioplite de inspiraţie etno. Artiştii locali au reuşit să desfacă formula magică brâncuşiană a unităţii indivizibile soclu-sculptură în două curente epigonice distincte.

Dar asta nu a fost tot. Pozele de autoritate divină luate de Brâncuşi în prezenţa admiratorilor săi au generat o campanie media alimentată de cei care l-au cunoscut direct şi care aveau o legitimă urgenţă să folosească acest privilegiu în interes propriu, devenind profeţii unui nou cult; dintr-un paria, Brâncuşi devenise „Sfîntul din Montparnasse“. În paralel, opera sa a devenit sursa inepuizabilă de soluţii pentru orice-necesita-o-decoraţie-oarecare, şi astfel a transformat în mod unificator limbajul ambalajelor, al decoraţiilor de vitrine, al modei vestimentare, al scenografiei. Totul putea fi decorat cu/transformat în forme derivate din Coloană, Pasăre, sau Sărut. Ca să nu mai vorbim despre arhitectură, literalmente obsedată de cercul despicat pe verticală – versiunea brâncuşiană, grăitor simplificatoare, a vulvei….  (va urma)

 

Text scris ca preambul la evenimentul
Brancusi Auswringen, organizat şi performat de subREAL (Călin Dan, Iosif Király) în galeria mare, la Künstlerhaus Bethanien, Berlin, în martie 1995.