Autofictiunea, control de rutina

O practica la moda, autofictiunea este si o notiune mediatizata care are destinul tuturor cuvintelor inedite si cu referinta ambigua: exclude mai degraba decit claseaza, imprastie mai mult decit aduna, atrage abuzul pentru ca nu-si precizeaza uzul. Ceea ce intentionez sa incerc in textul de fata ar fi o rapire a autofictiunii din seraiul zanganitor al margelelor de sunete. O provocare Povestea autofictiunii incepe ca aceea a unui homeless care si-a gasit, provizoriu, locuinta – prin intermediul unor agenti imobiliari mai mult sau mai putin binevoitori. Franta este si tara lui Descartes. Nimic nu exista, aici, daca nu face parte din Ordine, daca nu i se acorda si nu i se recunoaste, apoi, oficial un nume. Incomoda, locuinta generica a autofictiunii este, cum s-ar spune, autorizata, dar nu si acreditata. In 1975, Philippe Lejeune scrie o carte, Pactul autobiografic, astazi de referinta pentru studentii de la Litere. Conform bunului obicei structuralist, teoreticianul deseneaza un tabel taxinomic al diferitelor practici de scriitura, in functie de strategiile narative prin care autorul si cititorul cad de acord asupra semnarii unor „pacte de lectura“. O casuta ramine libera: casuta cea urita, aceea unde pactul romanesc (deci nu autobiografic, cele doua functioneaza diferit, desi cu […]