Autoportrete

Inainte de a intra in expozitie*, uitati tot ce stiati despre autoportret, tot ceea ce citiserati in cartea lui Octavian Paler, Un muzeu in labirint – istorie subiectiva a autoportretului. Fiindca autoportretul din a doua jumatate a secolului al XX-lea (1950-2000) nu mai seamana autoportretului clasic. El nu mai exista niciodata singur, nu se mai justifica in sine si pentru sine. Daca pictura batalista a disparut, si hoitul ei a cazut peste lesul scenelor mitologice ori de gen, peisajul a supravietuit, ca si natura moarta, pina in secolul al XX-lea. Autoportretul, gen elitist, a trebuit sa dea o lupta dura impotriva pozei-de-buletin; dar a izbutit – a izbutit sa arate ca identitatea trece prin introspectie. Autoportretul este, in ordinea vizualului, ceea ce este autobiografia in ordinea cuvintului – vezi Michel Lejeune (Moi je, istoria autobiografiei), dovedind, de-ar mai fi trebuit, ca narcisismul este o alta forma de agregare a autojustificarii. Trei sint liniile de forta gasite de Ileana Pintilie in autoportretul romanesc din aceasta perioada. Acumularea Artistul nu mai este sigur de unicitatea identitatii sale si si-o repeta in doua exemplare, care intra in dialog, sau o reia ca simplu exercitiu de stil. Asa fac Suzana Fantanaru (doua pasteluri, 1988) […]