Autoportretul, între descompunere şi instaurare a Eului

Lucrarea Ralucăi Dună, Eu, autorul, e de două ori neobişnuită. În primul rînd, pentru că autoarea, afirmată în domeniul perisabil al cronicii literare, nu a ales să-şi adune articolele într-un volum, pentru a debuta mai repede, iar în al doilea rînd pentru că piaţa noastră de „comparată“ e atît de săracă (sau înghesuită într-o Castalie prea puţin permeabilă), încît mulţi dintre noi am şi uitat că tinerii cercetători români ar putea lansa cărţi de acest gen pe piaţă. Eu, autorul se constituie într-un nou capitol al poveştii artelor-surori. Autoarea îşi delimitează foarte clar subiectul cercetării, afirmarea auctorialităţii, pentru a-i urmări evoluţia pe cele două căi fals percepute ca paralele: autobiografia şi autoportretul. La fel de bine delimitată este şi perioada pusă sub lupa cercetătorului: din Antichitatea tîrzie şi pînă în Renaştere. Dar, pentru început, să vedem care este premisa reală a cărţii, punctul ei fugă (pentru a urma şi noi paralelismul conceptual): „scriitor şi pictor, fiecare apelează la mijloacele proprii celuilalt, deoarece reprezentarea de sine presupune acest paradox al devenirii:unitatea destinului interior se percepe, pe de-o parte, în succesiunea unor momente, în desfăşurarea lor – într-o naraţiune –, pe de altă parte, fiinţa umană se dezvăluie doar în prezent, într-un […]